Arhive
Scrisoare pentru Mircea Geoana
Scrisoare pentru Mircea Geoana
Stimate domnule Geoana,
Am aflat cu interes de generoasele dumneavoastra promisiuni electorale si mai ales
de cea legata de cei 20.000 de euro pe care ii promiteti romanilor daca se intorc
in tara. Sigur, asta in cazul in care veti cistiga alegerile…
Sint unul dintre romanii inzestrati cu abilitati paranormale, de clarvazator. M-am
intors in tara (din Statele Unite) inca din 2002.
In consecinta, va rog ca, in cazul in care veti cistiga alegerile, sa-mi expediati
cei 20.000 de euro promisi. Sper ca suma respectiva sa imi ajunga pentru a-mi cumpara
o casa mica in Ungaria, unde as putea sa ma mut pina la sfirsitul guvernarii PSD.
Dupa care, probabil, ma voi intoarce iar in tara. Alti bani, alta distractie.
Cu chicoteli respectuoase,
al dumneavoastra,
Roman Verde.
Arhive
Ana are mere, dar n-are putere
Ana are mere, dar n-are putere
Prin lumea politica (mai ales aia PSD-ista) s-a iscat fost ceva tambalau cu ocazia
aparitiei pe net a unei inregistrari porno in care o femeie face sex oral intr-o masina
cu un barbat neidentificat.
S-a spus ca ar fi vorba de Ana Birchall, despre care se mai zice de multa vreme ca
ar visa la postul de ministru al Educatiei – asta daca PSD-ul va forma guvernul viitor,
ca sa mai alunge citeva milioane de romani din tara.
Dupa difuzarea filmului respectiv, care a stat o vreme si pe youtube, presupun ca
nu se mai pune problema, ca asa-s politicienii nostri: morali ca Savonarola cind e
vorba de altii. Si mai ales de altele.
Nu stiu – si probabil ca nici n-o sa se afle vreodata sigur – daca doamna Ana Birchall
era protagonista jocului erotic din imaginile furate de o camera ascunsa. Ar putea
sa fie, ar putea sa nu fie… Indiferent cum ar fi, jos palaria (palaria, am zis!):
se vede ca are o tehnica de invidiat sau de rivnit.
Am putea presupune ca nu e vorba de Ana Birchall. Atunci insa cum sa explici reactia
ei intirziata (cu vreo trei zile) la toata istoria? Mai ales ca in trei zile scandalul
luase deja amploare. OK, sa zicem ca initial nu parea ceva demn de luat in seama (sanchi!).
Dar mai e ceva: ca sa i se fi inscenat asa ceva doamnei Birchall, trebuia ca ea sa
fie un personaj suficient de important in PSD. Sa blocheze calea cuiva, sa deranjeze
pe cineva, sa impiedice pe cineva sa faca nu stiu ce. Si nu cred ca e cazul. Ana Birchall
nu are greutate in PSD. E doar “a cuiva” si ar putea disparea oricind din prim-plan,
fara ca sa-i simta cineva lipsa. Nu e ca si cum ar disparea Hrebenciuc, Geoana sau
Nastase (si nici n-avem noi norocul asta!).
Sa presupunem acum ca Ana Birchall este protagonista scenei respective de sex oral.
Nici in cazul asta nu cred ca ea sa fi fost tinta, tocmai fiindca, asa cum spuneam
mai sus, nu e suficient de importanta ca sa nu poata fi maturata simplu si direct,
fara urzeli machiavelice. Atunci logic ar fi ca tinta machiaverlicului sa fie altcineva,
adica un personaj mai important si cu greutate in partid, adica un barbat. Adica partenerul
presupusei doamne Birchall, fiindca e evident ca doamna n-a facut sex oral singura!
De altfel s-a si anuntat ca mai exista o parte a doua a inregistrarii video, in care
apare si chipul barbatului. Ca si in povestea cu caltabosii lui Remes…
Dar partea a doua a inregistrarii n-a mai aparut. Ana Birchall va fi scoasa de pe
liste la alegerile din toamna. PSD-ul va fi iarasi un bloc unit. De-aia eu zic ca
inregistrarea e autentica si ca doamna Birchall a fost victima unor lupte din culise.
Era o victima dispensabila, asa ca a fost folosita ca sa i se arate pisica celuilalt,
partenerului, potentialului “greu” al PSD-ului. Pare mai logic…
Astfel, magaria pare si mai mare. Cred ca doamna Birchall n-ar fi fost un ministru
al Educatiei bun (dar in Romania zau ca nu mai conteaza!), ca se captusise si ea cu
un aer arogant vizibil (pe care il capata mai toti politicienii romani dupa ce ajung
in Parlament si la televizor) si ca ascensiunea ei n-ar fi adus nimic bun pe scena
politica. In general, eliminarea ei (fie si temporara) de pe scena politica mi se
pare paguba-n ciuperci.
Dar, pe de alta parte, in cazul de fata e o victima nevinovata. A facut sex oral cu
cineva intr-un spatiu privat (presupunind ca de ea e vorba in inregistrare). Ei si?
E ilegal? E imoral? O fi fost vorba de o incercare de a cuceri simpatia unui sef din
PSD? Ei si? O fac altii chiar
mai pe fatza (ca sa zic asa) si nu se revolta nimeni.
Pina la urma, ideea e ca tot femeia e vinovata. Si dispensabila. Nu sint feminist,
dar am remarcat ca ori de cite ori e vorba de vreun personaj politic feminin, criticile
si mistocareala sint mai acute decit in cazul barbatilor. Mai ales daca e vorba de
femei frumoase ori cu personalitate. Ana Birchall, Mona Musca, Elena Udrea, Mioara
Mantale… mai sint. O fi vreo teama de castrare (simbolica, desigur) a masculilor?
Sau e nevoia de a le “face”, macar mediatic, daca altfel nu se poate?
Arhive
De toata voma
De toata voma
Daca scriu, poate ma mai descarc.
De cite ori ii vad la televizor pe citiva politicieni tineri (unii mai tineri ca mine),
ma apuca o stare de greata apropiata de voma. Imi vin acum in minte asa, pe fuga,
Crin Antonescu, Titus Corlatean, Tudor Chiuariu, Victor Ponta… mai sint vreo doi
Nu vorbesc metaforic, nu vreau sa critic directii politice si nici sa fac judecati
de valoare.
Pur si simplu ii vad la televizor si ma apuca o greata acuta. Habar n-am de ce. Mi-e
groaza de momentul in care s-ar putea sa-i intilnesc personal.
Arhive
Numele mierlei mele
Numele mierlei mele
Azi mi-am studiat volumul care tocmai mi-a aparut la Polirom, in “Ego.Proza”: Numele
mierlei. 50 de clipuri vesele si triste. 50 de clipuri… asta e subtitlul, dar
asa e si cartea.
N-are rost sa spun cine stie ce despre ea. Multe din lucrurile pe care le-as fi putut
scrie pe blog le-am spus deja aici.
Iar fiorul pe care l-am simtit cind am deschis cartea, am citit un text pe care-l
uitasem, am zimbit si m-am gindit ca eu m-am facut sa zimbesc pe mine…
ei, e ceva mai greu de descris.
Altceva… da, sint 50 de clipuri grupate in cinci albume, adica LP-uri. M-am gindit
intr-adevar la un set de cinci albume, ca albumele muzicale, fiecare album cu
tema lui si toate cinci laolalta, intr-un fel de CD (literar) cvintuplu.
Si mi-a facut placere sa pun pe coperta a patra a cartii citate din comentariile unor
cititori, preluate de pe forumuri. Nu ca nu m-ar interesa parerea criticilor (ne intereseaza
pe toti, de-aia cuplul asta conjugal critic-scriitor n-o sa divorteze niciodata, ci
doar o sa se insele cit pot unul pe altul). Dar ma bucur mult, foarte mult, cind vad
ca o carte sau un text de-al meu au placut unor cititori – unor oameni care citesc
de placere. Pina si faptul ca au ales o carte de-a mea…
Am citeva povesti frumoase despre relatia asta scriitor-cititor… Ma rog, frumoase
pentru mine, adica mingiietoare pentru orgoliul “creatorului”. Nu intotdeauna, dar
asa si trebuie (zic eu, modest).
Desigur, pe coperta a patra am ales doar comentarii laudative. Pai, nu? Asa se face…
Iar asta e coperta I.
Arhive
Despre reforma ortografică
Despre reforma ortografică
In ultimele doua numere ale Suplimentului de cultura am publicat un text despre reformele ortografice. Doar ca pe site-ul revistei nu apar diacriticele, asa ca ma tem ca ideea s-a cam pierdut.
Asa se face ca m-am gindit sa pun textul integral aici, in cazul in care pe blog apar semnele diacritice (mie imi apar, dar asta nu inseamna mare lucru) si daca mai are cineva chef si rabdare sa critice reforma ortografica. Reformele ortografice.
Ortografia regulamentară
De vreo şase ani lucrez permanent cu cărţi: ba scriu, ba traduc, ba – cel mai des – redactez cărţi. Aşa se face că din cînd în cînd, tot corectînd şi verificînd corectitudinea unei fraze sau a unui cuvînt, iau în mînă noul Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, cel apărut în 2005 şi cunoscut sub numele de DOOM-2, şi mă apucă un val de nemulţumire surdă.
Ultimul val mi l-a declanşat descoperirea substantivului compus „cuvînt-înainte”. La plural – „cuvinte-înainte”. El face parte din acea categorie de forme proaspăt introduse (sau proaspăt-introduse?) în DOOM-2 ce s-ar putea numi fără reţineri „Forme tip Încurcă-i, drace!” Fiindcă altă logică pentru schimbare nu văd.
N-aş vrea să se creadă că DOOM-2 e un dicţionar prost făcut, fiindcă nu e chiar aşa. Are şi părţile lui bune, mai ales acolo unde intervenţia lingvistică era necesară demult (de mult?) şi anume la adoptarea şi adaptarea valului copleşitor de neologisme ce a pătruns în limba română după 1990. Autoarele lucrării greşesc atunci cînd vor să facă schimbări de dragul schimbării, ca în cazul ortografiei cu â şi sunt sau – în DOOM-2 – al discutabilei forme niciun, nicio. Justificările unor astfel de schimbări făcute din… naivitate, din plictiseală, dintr-o înţelegere eronată a legilor limbii, nu ştiu… justificările acelea, spuneam, numai lingvistice nu sînt. Conform DOOM-2, de exemplu, „clasa întîia” este o formă corectă (prin analogie, şi „clasa doua” ar trebui să fie la fel de corectă), fiindcă – citeam pe undeva – a impus-o uzul. La fel stau lucrurile şi în cazul unor substantive la plural: cireşi, căpşuni.
Dar cît şi cum a impus uzul astfel de forme? Au elaborat cei de la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” un chestionar lingvistic, pe care să îl multiplice în zeci de mii de exemplare şi să îl expedieze prin ţară? Au adunat apoi rezultatele chestionarului şi au stabilit ce modificări a suferit limba română vorbit? N-am auzit de aşa ceva. Treaba s-a făcut amatoriceşte. Mîncăm „cireşi” şi „căpşuni” pentru că aşa se aude prin jurul institutului, adică în Bucureşti, în subdialectul muntenesc de mahala. La fel stau lucrurile şi cu „clasa întîia”. Iar la noua ediţie a DOOM vom mînca, probabil, şi pruni, ba chiar meri şi peri, şi vom evita acordul între subiect şi predicat, conform „uzului”. Vom scrie Copiii ăştia de la clasa-ntîia e proşti, fiindcă aşa impune uzul. Aşa auzim la televizor şi la radio, aşa vorbim şi noi. Probabil că măcar din punctul ăsta de vedere DOOM-2 încearcă să se sincronizeze cu mersul naţiunii: după ce am ridicat incultura şi impostura la rangul de model, e momentul să o impunem şi în limbă.
Pe de altă parte însă… Cunoaşteţi cumva cuvîntul „ulcior”? Dacă da, foarte rău, pentru că, după DOOM-2, el nu există. Nici măcar ca variantă la „urcior”. Deşi o căutare pe Google dă vreo 27.000 de rezultate pentru inexistentul „ulcior” şi doar vreo 5.000 pentru „urcior”. Cam atît despre „uzul real al limbii române”, cum ni se spune în Nota asupra ediţiei DOOM-2. Dar cel puţin autoarele se pot lăuda că au şters complet un cuvînt din limbă – măcar pe hîrtie, acolo, la Academie. Au şters un cuvînt aflat în uz! Ura.
De fapt DOOM-2 (lucrare altfel necesară, dar şi un exemplu pentru seninătatea cu care se sare calul la noi) păcătuieşte tocmai prin aceste intervenţii inutile şi inexplicabile. Sincer, cred că nici autoarele lor nu le-ar putea explica. Cînd spun asta, mă bazez pe explicaţiile confuze oferite ici şi colo chiar în textul DOOM-ului. Iată, de exemplu, un citat din capitolul explicativ intitulat Principalele norme ortografice, ortoepice şi morfologice ale limbii române. La pagina XCVII, unde ni se explică limpede că, din pricina Hotărîrii Academiei Române din 1993, se revine la scrierea cu u, după exemplul edificator „sunt, suntem, sunteţi” apare o notă de subsol (nota 81) asupra căreia mi-a atras atenţia o prietenă şi pe care o citez integral, fiindcă merită: „Conform unei tradiţii latinizante întrerupte prin reforma ortografică anterioară, deşi nu provin din formele corespunzătoare din latină, ci din conjunctivul latin, continuat în formele moştenite scrise anterior sînt etc. Redarea acestora din urmă trebuie făcută acum cu â: sânt etc.” Pricepe cineva? Aşadar, conform Hotărîrii Academiei (care nu are statut de lege), de atunci înainte se scrie sunt etc., iar dacă e vorba de formele scrise anterior sînt, se vor scrie sânt. Limpede ca scrierea cuneiformă – depinde de cît de mare e cuiul.
De fapt nota citată mai sus are un sens, numai că nu-l pot ghici decît francmasonii limbii sau, ca la loterie, norocoşii. Ce vrea să spună de fapt această încîlcită amestecătură de sunt, sînt şi sânt?
O gîndire bună, logică şi coerentă se manifestă în plan verbal printr-o exprimare bună, logică şi coerentă. După cum se vede, nu este cazul aici. Am descoperit o posibilă explicaţie (care chiar se potriveşte) mai degrabă accidental şi prin natura meseriei de redactor de carte. Nu mai dau detalii, dar, dacă am înţeles eu bine – şi dacă e ceva de înţeles acolo –, nota se referă nu la scrierea, ci la transcrierea anumitor documente româneşti, în general texte vechi, care au fost scrise cu caractere chirilice. Bineînţeles, la transcrierea lor trebuie respectată forma originală a cuvîntului, adică – în cazul problematicului verb „a fi” – forma sînt (sîntem, sînteţi), folosită pe aceste meleaguri în limba vorbită de la momentul istoric al romanizării pînă la momentul istoric al pierderii bunului-simţ în Academia Română. Aşadar, transcrierea acelor texte se face conform originalului. Dacă, de exemplu, cronicarul scrie „îndărăpteaze” cu chirilice, transcriem şi noi „îndărăpteaze”. Dacă scrie „războiu”, reproducem şi noi tot „războiu”. Dacă scrie „sînt” (cu î), transcriem tot „sînt” – adică sânt, ca soluţie de compromis. Cam aşa ceva bănuiesc că încearcă să spună nota respectivă din DOOM-2.
Aşa cum n-am înţeles nici mult-discutata introducere a formelor nicio şi niciun. Nu le-am văzut nici o logică. Dacă aş fi fost vreodată în postura potrivită pentru a propune o asemenea modificare şi chiar aş fi făcut-o, aş fi făcut-o numai pentru a mă putea lăuda prietenilor „Ştii, eu sînt cel care a băgat nicio în limbă”. Altă justificare n-am reuşit să găsesc. În Principalele norme… citate mai sus se spune totuşi că se revine la scrierea într-un cuvînt a tuturor formelor pronumelui niciunul şi ale adjectivului pronominal corespunzător, „la fel ca a lui vreunul, vreun” (p. LXIX). De ce?
Răspunsul e simplu: pentru a încurca ceea ce era banal şi a spori şansa greşelilor acolo unde ele nu apăreau. Spre deosebire de limbile normale, ortografia în limba română merge cu curu’ înainte: se revine la forme vechi de peste cincizeci de ani şi, în loc să fie simplificată, e complicată. Doar gîndiţi-vă: în loc de ortografia cu î (incluzînd aici şi forma sînt), a fost introdusă ortografia cu î şi â, dar şi cu sunt (iar alteori cu sânt). În loc de o scriere uniformă cu nici un, nici o, acum se scrie în mod oficial „nicio”, „niciun”, dar şi „nici o”, „nici un”.
Iar partea asta de la sfîrşit este necunoscută multora. Opinia generală e că de-acum înainte trebuie să se scrie în orice situaţie cu „niciun” şi „nicio”. Aşa că am văzut deja de mai multe ori forme ortografiate greşit, precum „Niciunul, nici altul…” sau „Nu-i nicio girafă, nicio pasăre dodo…” Ghici ce-i? E ortografia limbii române. Şi seamănă cu amîndouă. Nu-i nici simplă, nici logică, nici respectată şi nici respectabilă. Din momentul în care s-a impus valul de modificări absolut inutile, ce a afectat un sistem ortografic deja stabil, a devenit un fel de glumă pe care n-o mai ia în serios decît Consiliul Naţional al Audiovizualului, care se foloseşte de ea ca să amendeze posturile de televiziune. E un fel de ortografie cazonă, impusă prin forţa autorităţii şi nu prin instrumentele lingvisticii. Ortografie regulamentară – cu multe trepte mai jos decît locul unde ar trebui să stea ştiinţa autentică.
(text apărut în Suplimentul de cultură, nr. 193-194/ 2008)
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]