Arhive
Apel – eventual
Apel – eventual
Va rog, va rog mult, dragi traducatori, care mai cititi, care mai scrieti, fie ca
traduceti carti sau copy-paste-uri in presa scrisa, audio, video, papilo sau care
o mai fi:
Nu mai traduceti, va rog, eventually prin “eventual”! Si, daca se poate,
nici in respect of prin “cu respect pentru”. Multumesc frumos (Thank
you beautifully!)
Arhive
Greu la blog cu boii mici
Greu la blog cu boii mici
Continui sa ma tin de promisiune: nici de data asta nu o iau pe alaturea cu drumul
blogului. Incerc sa scriu despre mine. De-ale mele. Dar…
Acum ii inteleg pe Luci Teodorovici si pe Florin Lazarescu. Mi se pare teribil
de greu sa tii un blog de-adeva, un blog autentic. De ce? Simplu: cind ti se inimpla
lucruri sau faci lucruri, deci ai ce scrie, esti atit de ocupat, incit nu ai timp sa
scrii, iar cind ai timp, il ai pentru ca de fapt nu se intimpla nimic, deci nu ai
ce scrie. 
Din aceasta dilema nu pot iesi decit recapitulind repede ce s-a mai intimplat cind
n-aveam timp sa scriu. Asa, pe etape:
1) Ani de liceu
Saptamina trecuta m-am trezit ca ma suna doi fosti coleg de liceu. Am stabilit o intilnire
si am stat de vorba citeva ore pe o terasa. Unul dintre ei e conferentiar la Universitatea
de Agronomie si Stiintele Naturii, iar celalalt tocmai avusese examenul de licenta
acolo. Il avusese ca profesor, printre altii, si pe fostul lui (nostru) coleg. A inceput
Facultatea de Silvicultura, fiindca avea nevoie de ea ca sa-si pastreze postul, iar
acum tocmai a absolvit-o si a devenit inginer silvic. Iar scopul intilnirii era sa
organizam o alta intilnire: cea de 20 de ani de la absolvirea liceului.
Douazeci de ani! Sa-mi bag tasta, ce batrin sint!
Asadar, am terminat Liceul Silvic in Timisoara, in 1987. De atunci aproape ca nu m-am
mai intilnit cu colegii mei. Majoritatea sint tehnicieni, sefi de ocoale silvice…
As fi putut s-o fac si eu. Dar in loc sa umblu cu pusca in spate, sa organizez
vinatori pentru deputati si procurori, sa rezolv cumva retrocedarile de paduri si
sa fac o cariera pe cit de buna se poate cind ai in grija cantitati imense de lemn
si animale bune de vinat, am plecat la Litere. Ce-i drept, o legatura oarecare tot
a mai ramas: pentru cartile mele s-au taiat in mod sigur niste copaci. 
Nu e cea mai buna legatura, dar alta n-am gasit.
2) Hold-up akbar SAU Toti in America
Dupa aia, in aceeasi zi, am fost sunat de la Teatrul National din Timisoara. Or sa-mi
puna in scena piesa pe care o scrisesem anul trecut, tot la comanda lor – adica a
unui regizor, Ion Ardeal-Ieremia. Cum regizorul plecase la Bucuresti, unde a lucrat
o vreme la MediaPro, eram convins ca proiectul a picat. Se pare ca nu: piesa a intrat
in repetitii.
(Apropo, subtitlul e de fapt titlul piesei. Luati-l ca pe o reclama, cu litera P.)
Credeam ca am trecut prin cam toate experientele legate de scris: primul text publicat
intr-o revista, cind iti mirosi numele pe foaie, prima traducere, cu numele trecut
pe pagina de titlu, sub autor, “traducere de…”, primul volum, cu literele formindu-ti
numele mare, ingimfat, pe coperta… chiar si placuta senzatie pe care o traiesti
cind iti vezi numele mai discret, pe ultima pagina a cartii: “Redactor…” Adica nu
sint eu foarte vizibil, dar eu am avut grija ca volumul asta sa iasa asa cum a iesit
- asta daca iese bine, ca altfel iti vine sa te ascunzi.
Dar acum am simtit o emotie noua, a unui alt fel de debut. Pe avizierul teatrului
era lipita o foaie cu titlul piesei, personajele si distributia. Acolo erau trecute
o multime de nume de oameni adevarati, vii, care ar urma sa joace personajele imaginare,
cele inchipuite de mine! Teribila senzatie! Asadar, cineva se va stradui sa repete
in realitate (pe o scena, da, dar live) ceea ce eu am scris pe hirtie! 
Presupun ca si la ecranizarea unei carti autorul trebuie ca simte ceva asemanator.
Sau altceva…? In fine. Vad ca isi mai gasesc si scriitorii senzatii tari.
Avanpremiera ar urma sa fie pe 6 sau 7 iulie. Ma si tem de ea, sint si curios de plesnesc.
As vrea sa vad. Dar daca nu iese bine, vreau sa vad si cum nu iese bine? Nu mai stiu.
S-a rezolvat simplu: exact atunci imi programasem concediul. Asadar n-o sa fiu aici
si n-o sa vad ce-o sa fie. Dar atunci o sa-mi rod unghiile intrebindu-ma cum a fost,
daca a fost bine, daca n-a fost bine, daca n-ar fi fost mai bine sa fiu acolo, mai
ales daca a fost bine. S.a.m.d. Nici
nu mai merita sa dezvolt, nu?
3) Gonind prin Bookfest 
Am fost la Bookfest o zi. Vineri, 8 iunie. Editura Tritonic mi-a reeditat (in conditii
grafice remarcabile) Despre science fiction - iar despre asta deja pomeneam
cu entuziasm intr-o insemnare anterioara.
Mi-am facut obiceiul sa vin la tirgurile de carte din Bucuresti in regim de urgenta.
Adica sa profit la maximum de timp: vin noaptea (si dorm pe tren), ajung dimineata
(si alerg prin tirg, ma intilnesc cu cit mai multa lume, lansez sau sint lansat) si
plec iar noaptea (si dorm o a doua noapte pe tren). Pe la ora 14.00 sint deja agitat,
pe la 18.00 buimac, iar pe la 21.00 deja vorbesc in virtutea inertiei, fara sa mai
controlez exact ce zic. Sint hiperagitat, fumez mult, imi tremura miinile,
iar inima imi palpita pina in calciie.
(Ce-i drept, intr-o astfel de zi incep dimineata cu 3 cafele si pe seara ajung departe: 
Pe cuvint! Noroc ca se intimpla doar doua zile pe an.)
M-am intilnit cu lume, m-am agitat, am discutat vrute si nevrute, am aflat multe si
am adus informatii putine. Mi-e greu sa povestesc prea multe despre tirg, mai ales
ca n-am apucat sa vad decit o parte din el. Am stat mult la discutii cu prieteni pe
care apuc sa-i intilnesc doar aici. Dar cite ceva (mai mult despre lansarea la Despre
science fiction si altele de la Tritonic) au scris bine, misto si cu poze Horia
Nicola Ursu si Michael
Haulica, colegul meu de canapea galbena – de pe care am dat autografe (chiar am
dat!) si am vorbit la televizor (chiar am vorbit!)
Am mai fost – si-am si vorbit – la lansarea ultimelor aparitii din Biblioteca Polirom.
Eu am vorbit despre Crash (tare carte, dura carte!) si-apoi, la 18.20, am
fugit la seisunea de autografe de la Editura Tritonic. Si iar am vorbit, si-apoi iar
am iesit la fumat si la cafea si la gara, unde m-am reintilnit cu Florin
Pitea, si iar cafea…
Grea e viata la tirg! Placuta, dar grea. Si am uitat sa spun ca pe drumul spre Bucuresti,
cind tocmai imi doream sa ma odihnesc mai bine pentru a doua zi, m-am trezit ca am
in cuseta un parinte cu trei copii. Cel mai mare era o pustoaica de vreo 13-14 ani,
adica OK, iar mijlociul, de vreo 7 ani, tot OK. Dar cel mic, cind a vazut ca maica-sa
coboara din tren inainte de plecare si-l lasa doar cu tata, a inceput sa urle.
L-a tinut vreo ora-doua, dupa care a inceput cu intrebarile cu “De ce?”, alea care
nu se mai termina. L-am admirat pe tata, iar daca eram odihnit, ma distra si pustiul.
Dar nu eram. Ce fiare sintem cind e vorba de confortul nostru!
4) Nu mai scriu in halul asta!
Vad ca atunci cind incerc sa fac blog pe bune, scriu lung si ma plictisesc pina si
eu tastind. Acum ce-a fost a fost, e pacat sa sterg atita munca. Dar nu mai fac.
Mai bine scriu iar de Basescu, despre muzica sirbeasca si… Apropo, pentru cei curiosi
de muzica pe care o facea Bregovic cu fosta lui formatie, Bijelo Dugme (“Nasturele
alb”), exista aici un
clip. Nu e cea mai buna melodie a lor, dar e de impact (pe mine cel putin ma inflacareaza
aproape patriotic), e o mostra a felului in care au combinat cei de la Dugme muzica
populara cu rockul, iar clipul e plin de clisee kusturiciene. 
Melodii mai elaborate de la Bijelo Dugme o sa pun si eu vreodata aici. Am mai promis?
Ma laud ca am obiceiul sa ma tin de cuvint. Doar ca uneori intirzii, iar alteori
si intirzierea mea are o intirziere.
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]