Arhive
Voci din Twilight Zone
Alina dixit:
Voci din Twilight Zone
Lucrez intr-un birou alaturat de cel al filalei
locale a USR, am linie comuna la telefon cu ei si raspund, amabil si in masura posibilitatilor,
la varii intrebari poetilor, prozatorilor, epigramistilor si altor vedete ale zonei.
Acum vreo doua zile, la telefon, o tipa a intrebat
daca poate vorbi cu cineva din conducere. I-am zis ca nu e nimeni deocamdata pe-acolo.
A vrut sa stie cine-s eu, ca poate ma stie. I-am zis cum ma cheama. Sinteti celebra,
nu? m-a intrebat brusc faptura de la celalalt capat al firului. Nu, am recunoscut
eu umilita. Ei, lasati, ca o sa fiti! mi-a prorocit ea.
Cea
mai naucitoare faza am trait-o insa acum vreo doi ani, cind in birou a intrat un nene
cu aparenta normala, a pus o intrebare normala (se interesa de nu stiu ce poet), apoi
m-a anuntat, cu ochii infipti in ochii mei: Eu sint Mesia. Am venit sa va mintuiesc.
Iar eu, cu mintea dintr-odata curata ca o coala de hirtie, i-am dat ceea ce consider
a fi una dintre marile replici ale vietii mele: A… nu stiu ce sa spun… de problema
asta se ocupa domnul Ungureanu.
Arhive
Cum mai dam cu limba
Cum mai dam cu limba
Discutam in seara asta cu Alina – treburi de redactor: scriem “secolul XX” si “secolul
XXI”, nu “secolul al XX-lea”, ”al XXI-lea”. Chestii din astea. Dar chiar
asa, de ce scriem “secolul XX”? Ca s-a incetatenit forma asta si e si forma uzitata
in scris? Sa vina de la revista “Secolul XX”? De la “Romanul secolului XX”? Sau de
la un cintec idiot de la Cenaclul “Flacara” (parca): “Secol XX/ Pina te petreci…”
si-alte rime seci…?
Oricum, mi se pare aiurea sa scrii “secolul al IX-lea”, “secolul al X-lea”, “secolul
al XIV-lea”, “al XIX-lea” si deodata sa sari la folosirea numeralului cardinal: ”secolul
XX”, “secolul XXI”. Limba noastra cea-ncurcata…
Apropo de asta, exista niste comentarii interesante pe http://vidal.weblog.ro/ (“limbismele
limbii romane”): despre “locatie”, despre “patetic”, despre “sistemul ticalosit”.
As mai adauga doua cazuri arhicunoscute.
Primul a exasperat-o pe Alina: utilizarea excesiva a unei constructii muntenesti
cu “decit” in loc de “doar”, “numai”: “Stiu decit ca e sanatos”. Sau: “Am venit decit sa
va spun ca-i in regula”. Pai, nu-i deloc in regula! Gramatical vorbind, “decit” introduce
alt tip de propozitii decit (aici e bine!) “doar” sau “numai”.
Al doilea e nenorocirea aia de prepozitie, “datorita”, care – sinonima cu “multumita”
sau “gratie” – ar trebui folosite in contexte pozitive. In contextele nasoale se potrivesc
“din cauza” ori ”din pricina”. Altfel, cind spui “A ramas pe drumuri datorita incendiului”,
dai senzatia ca incendiul a fost o bucurie pentru cel ramas pe drumuri (ma rog, poate
era asigurat). “Datorita crimei pe care a facut-o, va sta 10 ani
in inchisoare.” Datorita ei! Ura! Sa deschidem sampania! Desi, datorita fortei
uzului asupra regulii stricte, in curind toate astea or sa sune a ticaieli de gramatic
de moda veche.
Ca bonus, amintesc aici si un infinitiv folosit prost de la Caragiale incoace, in
loc de conjunctiv: “Ne straduim in a rezolva” (au!) ”situatia”;
“Se incearca a se vedea cum stau lucrurile”.
A se slabi, Mitica!
Arhive
Un meci si-o stringere de mina
Un meci si-o stringere de mina
Ma uit si eu, ca mai tot barbatul, la meciul Benfica Lisabona – Dinamo, din Cupa UEFA.
Le urez succes (sincer) celor de la Dinamo si lui Luci Teodorovici, care acum sta
sigur cu sufletul in pumnii strinsi la gura.
Dar ar mai fi ceva: inainte de meciul propriu-zis TVR a dat rezumatele meciurilor
Dinamo – Benfica din 1999, de care uitasem deja. OK, atunci Benfica a cistigat la
Bucuresti cu 2-0, dar nu asta mi-a atras atentia.
La un moment dat un jucator portughez a primit cartonasul rosu, fiind eliminat din
joc (stiu ca suna pleonastic, dar parca-i mai clar). Omul s-a dus la arbitru, i-a
intins mina politicos si a iesit de pe teren. Peste citva timp e eliminat si un jucator
de la Dinamo. Romanul protesteaza vehement, da din miini agitat si iese de pe teren
foarte nervos. Nici gind sa dea mina cu dusmanosul de arbitru. Pun pariu ca a fost
din cauza ca arbitrul ne-a furat. Ca de obicei. Noi nu ne furam decit caciula. Cu
mina aia pe care o agitam mereu revoltati.
Arhive
Domnul presedinte…
Domnul Presedinte…
M-am gindit la o chestie, stimulat de blogul Elenei Vladareanu (ceau, Elena!). Era
vorba de statuia personala. Ma intrebam unde as avea eu chef sa mi se puna
o statuie. De fapt cred ca e un exercitiu pe care ar trebui sa-l faca toti
oamenii, fiindca, daca e sa judec dupa cei care au deja statui, TOTI oamenii ar merita
o statuie. Adica ar avea motive s-o aiba. Asadar, daca ati fi intrebati, voi unde
v-ati pune statuia personala?
Ca eu nu ma pot hotari. Cred ca mi-ar placea sa existe un comitet care sa o mute saptaminal
dintr-un loc in altul. Azi ar aparea in Piata Operei din Timisoara, saptamina viitoare
in fata casei unui Gheorghe din Motzatzei, peste doua saptamini undeva prin Kabul.
Ar mai nimici putin din bagatelizarea siluetei de pe soclu.
Si, cum gindurile cresc asa, dintr-unul intr-altul, m-am mai gindit ca da, mi-o fi
greu sa ma decid pentru locul statuii personale, dar daca ar fi vorba de altii, as
avea imediat idei. Statuia lui Ion Iliescu, de exemplu… doar ca nu va pot spune
unde as pune-o, ca iar s-a incriminat calomnia. Sau asa am auzit.
Am pomenit de Ion Iliescu din cauza cuvintului “presedinte”. L-am auzit aseara la
televizor de vreo opt ori si pentru diverse persoane. E plina tara de presedinti.
Basescu e domnul presedinte, Geoana e domnul presedinte, Boc e domnul presedinte,
Vadim e domnul presedinte, Voiculescu-Felix e domnul presedinte, Tariceanu e domnul
presedinte (mi s-a parut ca-i zvicneste pofticios un muschi al obrazului cind aude
sintagma)… Si Constantinescu e tot domnul presedinte! Presedinte al cui? Si Iliescu
e tot domnul presedinte. Mai rau: asta e asa de saptesprezece ani! Toti sint presedinti.
Prevad ca in curind o sa ne adresam unii altora cu “domnul presedinte”: “Domnule presedinte
de restaurant, sa stiti ca supa nu a fost destul de calda.” “Ne cerem scuze, domnule
presedinte! Si doamnei presedinta.” “Nu e doamna, e domnisoara.” Sau: “Domnul
presedinte al liceului a spus sa vina miine unul din voi doi la scoala,
la sedinta cu presedintii”.
Desigur, mai exista si declin. S-a demonetizat o functie extrem de prezenta odinioara:
presedintele de CAP. Cind imi amintesc, mai ca devin nostalgic. Cite filme, cite piese
de teatru, cite romane ii nemuresc pe oamenii aia! Dar sint sigur ca dupa 1989 s-au
descurcat si ei si-or fi presedinti pe undeva.
Ce sa mai vorbim de presedintii de bloc? Prezidentiabilitatea (sper c-am scris bine)
devine marca romaneasca de traditie. Ca atare, pina la urmatorul salt, ma autodeclar
presedinte de blog. E un inceput.
PS: Blogul asta imi maninca resursele. Vineri trebuie sa predau un
text la “Suplimentul de cultura” si inca n-am scris nimic. La naiba, nici n-am gindit nimic!
Asa ca deocamdata gata, trag oblogul… %20-%202_files/icon_biggrin.gif){kind=icon}
oblonul.
Arhive
O reclama cool
O reclama cool
Am gasit undeva (pe post de poza de profil al unui tip) o reclama misto. Copyright www.domaci.com.
Sper sa se vada aici.
Disclaimer: Alcoolul dauneaza grav sanatatii.
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]