O ţară anglofonă

Astăzi, cu Alina, la o cafenea. Alina se uită în vitrina cu prăjituri. Apetisante, toate. Ne aşezăm la masă. Vine chelneriţa.

– Aş vrea o plăcintă cu brînză, zice Alina.

– N-avem aşa ceva, răspunde amabilă chelneriţa.

– Cum să nu? Am văzut acolo, în vitrină, insistă Alina.

– Nu, nu, plăcintă cu brînză n-avem.

– Atunci daţi-mi din aia… aveţi acolo… hai să vă arăt.

Şi se duce împreună cu chelneriţa pînă la vitrină. Îi arată.

– Aha! se dumireşte chelneriţa. Păi, vreţi cizcheic. Sigur, imediat.

Da, cizcheic voia Alina.

Sîntem o ţară anglofonă.

Reactii: 14 comentarii

Am comis o impietate

Se pare că am comis o impietate, chiar dacă fără s-o ştiu. Cel puţin aşa par să creadă nişte clujeni care promovează Clujul pentru titlul de capitală culturală europeană.

Povestea e expusă pe larg în Dilema veche. Pe scurt, unui scriitor tînăr şi bun, Mihai Mateiu, care e şi un animator cultural recunoscut, i s-a propus să selecteze un set de citate din autori români, pe care ulterior o fundaţie să le popularizeze prin mijloacele de transport clujene. Mihai Mateiu a ales citatele, după care responsabilii proiectului au respins un set de fragmenţele. Printre ele, şi pe al meu, din motive nu tocmai estetice – mi se pare. Dar ce ştiu eu ce e în mintea unor funcţionari?

Fragmentul selectat de Mihai din scrierile mele era un scurt dialog dintr-o povestire din Numele mierlei, „Îngerul la telefon”:

„Moderatorul emisiunii îl privi grav pe invitatul său şi întrebă:

- Şi de cîte ori aţi fost… ăăă, contactat de îngerul Domnului?

- Cam… să zic aşa, de două ori, de trei ori pe săptămînă. De obicei miercurea şi duminica. Cîteodată şi în zilele de vineri, dar mai rar, spuse bătrînul din faţa lui.”

O impietate. Oamenii ăia, factori decizionali (ţară, ţară, vrem factori decizionali!), au decis că rîndurile astea sînt „o impietate”. Şi eu încă am avut noroc. Filip Florian a fost considerat „lubric”. Filip, lubric! Da. Lavinia Branişte e „stresantă pentru omul de rînd”, orice o fi însemnînd asta. Augustin Cupşa, „morbid”. Matei Florian a fost respins pentru că a scris „ţoale” şi „ţîfnă”.

Mă întreb ce s-ar fi întîmplat dacă Mihai Mateiu ar fi selectat un fragment din Soldaţii lui Adi Schiop. Oh, oroare, şoc şi groază ardelenească! Şi, gîndindu-mă la asta, la ce înseamnă Europa contemporană, îmi vine să zic că, dacă va deveni capitală europeană, Clujul va fi una a Europei secolului al XVII-lea sau, hai, al XVIII-lea, dar cu siguranţă înainte de Iluminism.

Oricum, eu scap uşor: cu impietatea cred că tot mai pot ajunge în rai. Numai să mă pocăiesc puţin – aşa, ca europeanul cultural. Dar lubricul de Filip şi morbidul de Augustin Cupşa zău că nu mai au nici o şansă.

Şi nu, nu mă doare că am fost de-europenizat de nişte oameni deştepţi şi responsabili din Cluj. Mă îngrozeşte doar retardarea care ameninţă iar o cultură fragilă, aflată mereu sub presiunea semidoctismului şi a ţîfnei (na, c-am comis-o şi pe asta!).

Later update: Între timp am aflat (adică mi-a atras atenţia Alina) că Adi Schiop era şi el pe lista aceea. Păi, ce-ar zice Europa civilizată dacă viitoarea capitală a culturii vine cu cu poveşti din astea cu gay, ţigani din Ferentari, droguri şi sărăcie? Ce-ar crede despre noi, cei care am stat să apărăm porţile creştinătăţii?

Reactii: 5 comentarii

I am Charlie, too. Charlie Hebdo

Mohamed CagleJihad

@Daryl Cagle

Reactii: 4 comentarii

2015

La mulţi ani tuturor! Cu întîrziere, dar cu drag.

 

Iarna acasa - 2014a

Filologie cu Băsescu

Azi, la plecarea lui Traian Băsescu de la preşedinţie, reproduc un fragment dintr-un text pe care l-am publicat în antologia făcută de Ion Barbu Odă la Vodă, apărută la Polirom în 2007. Asta nu doar pentru că, dacă pun în balanţă bunele şi relele celor zece ani de mandat ai săi, mi se pare că rezultatul e mai degrabă pozitiv – asta-i altă discuţie şi nu s-ar mai termina niciodată (în vreme ce mandatul dlui Băsescu s-a terminat). O fac şi pentru că felul în care vorbeşte un om, fie el şi om politic, reflectă bine felul în care gîndeşte. De la lemnoşenia găunoasă a discursurilor lui Ion Iliescu la expresivitatea limbajului lui Traian Băsescu distanţa e mare: cît de la comunismul cu faţă semiumană la democraţia balcanică, adică mai de cumetrie. Deocamdată atîta cale am putut să străbatem.

Zece pentru Băsescu (fragment)

E plină ţara de politicieni agramaţi. Ne-am obişnuit atît de tare cu ei, încît am ajuns să vorbim despre rafinamentul artistic inexistent al unui Adrian Năstase sau despre distincţia găunoasă a lui Călin Popescu-Tăriceanu (ultimul lăudat pentru cunoştinţele sale de limbi străine, deşi vorbeşte prost româna!).

De cealaltă parte, „marinarul incult” e cel mai bun creator de sintagme de impact din politica românească. Nu-i puţin lucru. Ce sintagme a lăsat – de exemplu – în urma lui Ion Iliescu? „Întinarea idealurilor socialismului”, „ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră”, „măi animalule”, „prostănacul”… Cam puţin pentru zece ani de mandat. Succesorul lui, Emil Constantinescu, ne-a lăsat doar jelania „M-a învins Securitatea”. Despre marea masă a politicienilor nici nu mai vorbesc. Majoritatea fac dezacorduri gramaticale, se exprimă greoi şi încîlcit şi au doar două viteze ale limbii: limba de lemn şi limba de mîrlan. Prima e una de împrumut şi o folosesc în discursurile oficiale, a doua pare să le vină mai la îndemînă şi o utilizează în particular.

Însă Traian Băsescu mi se pare de multă vreme un mare virtuoz al limbajului. A construit zeci de ziceri memorabile. E un comunicator excelent. Într-o firmă de publicitate ar fi făcut carieră. Înşir aşa, la întîmplare, cîteva creaţii de-ale sale: „Aici sînt banii dumneavoastră!”, „ţepele din Piaţa Victoriei”, „alianţele transpartinice”, „băieţii deştepţi”, „mogulii de presă”, „sistemul ticăloşit”. Forţa lor e dovedită de faptul că, odată lansate, încep să fie folosite de toată lumea, devenind clişeele jurnalistice la modă. Practic, Traian Băsescu impune tonul polemicilor şi al analizelor, folosindu-se doar de limbaj.

Sloganele politice folosite de el nu sînt mai puţin memorabile. Îmi amintesc de premonitoriul „Adriane, nici nu ştii/ cît de mic începi să fii”. De mesajul de forţă „Vin la Primărie”. De obsedantul „Să trăiţi bine!”, comparabil prin putere de impact cu faimosul slogan de campanie americană I Like Ike. „Să trăiţi bine!” s-a imprimat atît de tare în mintea românilor, încît a fost reinterpretat, parodiat sau reciclat în toate felurile.

Mai demult, cînd a pomenit de francezii veniţi „să-şi ia tainul”, l-am văzut făcînd şi o analiză semantică primară a termenului. Iar cînd l-a numit pe Ion Iliescu „bătrînul edec” (o imagine demnă de un scriitor), pun pariu că o mulţime de jurnalişti inteligenţi au fugit la DEX, ca să se lămurească ce-a spus marinarul cel incult. Ce să mai zic de explicaţia extrem de plastică dată de Băsescu în particular pentru filoamericanismul lui? Cea cu licuriciul mare şi licuricii mici ai Uniunii Europene… Oricum am interpreta-o politic, din punct de vedere literar imaginea rămîne tare.

Favorita mea e însă ironia aruncată lui Cristian Tudor Popescu (care bănuiesc că a rămas ulterior cu un ghimpe mărişor împotriva preşedintelui): „Vino să mă sfătuiesc cu tine, condeier de aur al ţării, far luminos!” Mi-e drag CTP-ul, dar îmi place şi ironia.

Reactii: 6 comentarii

După trei ani

De trei ani şi mai bine, ori de cîte ori am fost întrebat dacă mai scriu ceva, am zis mereu că nu – şi, ca întotdeauna cînd vorbesc despre scrisul meu, n-am fost întru totul sincer. Nu din clasica mea superstiţie, ci din alt motiv. Oricum, nici n-am minţit întru totul: n-am mai scris proză. Nici n-am avut timp. Au fost trei ani epuizanţi.

Acum o să-i simplific într-o scurtă explicaţie (cu un pic de jubilare şi uşurare). În septembrie mi-am revizuit volumul Românii e deştepţi pentru a treia ediţie (definitivă, zic eu). Am eliminat un text deja depăşit, am adăugat în schimb altele două, am actualizat ce era de actualizat şi, printre altele, am dat de următoarea frază, de care uitasem:

„Spre deosebire de fotbalişti, scriitorii nu sînt transferabili de la o echipă la alta, iar utilizarea limbii române în literatură mi se pare în continuare o condiţie necesară pentru un scriitor român”.

Ei bine, asta e singura frază din întreg volumul cu care acum, în 2014 nu mai eram de acord. Totuşi n-am eliminat-o (n-ar fi fost corect). Am comentat-o doar.

În schimb, mi-am dat seama cu uluire de ceva: că de trei ani eu munceam din greu ca să-mi demolez această veche afirmaţie. Azi îndrăznesc să spun că am reuşit – cu destul chin, cu o imensă desfăşurare de forţe şi cu o îndîrjire pe care nu ştiu dacă aş mai avea-o acum.

Mi-au trebuit vreo cîteva sute de pagini – o teză de doctorat. Asta am făcut vreme de trei ani: am scris o lucrare de doctorat în care am încercat să pun sub interogaţie criteriile general acceptate de integrare în spaţiul literaturii române, pornind de la doi autori a căror apartenenţă la acest spaţiu e mai mult sau mai puţin controversată. Am intitulat-o

Străin în ţară străină. Literatura română şi graniţa identitară în proza Hertei Müller şi a lui Andrei Codrescu.

Şi acum am încheiat-o. Marţi, în 2 decembrie, am avut susţinerea publică.

Doctorat

Acum, judecînd la rece, după emoţii şi oboseală, îmi dau seama ce comisie extraordinară am avut. În primul rînd, coordonatoarea tezei mele de doctorat e (a fost – parcă acum regret trecutul) cea mai bună pe care mi-aş fi putut-o dori: Adriana Babeţi. Nici n-aş putea să povestesc aici felul subtil şi profesionismul cu care m-a dirijat, pe nesimţite, în direcţia bună. Apoi au mai fost Ruxandra Cesereanu de la Cluj, Smaranda Vultur de la Timişoara şi Ion Simuţ de la Oradea şi Dana Percec, preşedinta comisiei şi decan al Facultăţii de Litere. Mi-am dat seama că, pe lîngă prestigiul şi experienţa lor în domeniu, fiecare în parte avea competenţe extinse pe cel puţin un capitol din teza mea: istoriile şi dicţionarele literaturii române, comunitatea germană din Banat (şi Herta Müller), opera lui Andrei Codrescu, teoria literară şi literatura universală contemporană. Parcă ar fi fost selectaţi anume (sau poate chiar au fost).

În fine, acum a trecut şi mă simt un pic dezorientat. Uşurat şi dezorientat. Ce stare ciudată te cuprinde cînd un efort de trei ani se termină aşa, dintr-odată!

Doctorat 2

(Pentru fotografii – şi pentru multe altele – îi mulţumesc Ralucăi Selejan.)

Reactii: 14 comentarii

Dragii noştri români de Dincolo

Mulţumesc, mulţumim pentru lecţia de civism. Poate că nouă, aici, ne-o fi greu să trăim sub papucul unor animale mai egale decît noi, dar de votat ne-a fost uşor. (Eu am votat în maximum un minut.) Mă întreb dacă am fi stat două-trei-şase-opt-zece ore în frig şi ploaie doar pentru a vota (vreau să cred că da, altfel mi-ar fi ruşine de mine).

Mi se rupe inima cînd mă gîndesc cît chin aţi îndurat doar pentru un vot, un singur vot. Cît contează un vot?

Uite, se pare că pînă la urmă contează. Vă mulţumesc de aici, de-acasă, că ne-aţi făcut un pic de curăţenie – azi, cel puţin a doua oară, după 2009.

Mi-e ruşine de autorităţile noastre, ale mele, cei care mă reprezintă şi care au încercat să vă umilească încă o dată. De toată mîrlănimea care a ajuns să conducă ţara, să dirijeze guverne, ministere şi ambasade, să se uite de sus la cetăţeanul obişnuit, sluga lor umilă. Dacă mai contează cumva, îmi cer iertare în numele lor – ei n-or s-o facă niciodată. Deşi pentru gazele lacrimogene din seara asta cineva trebuie să plătească.

Pînă una-alta, vă felicit pentru palma pe care le-aţi tras-o peste bot. A fost magistrală. La mai multe! Poate învăţăm şi noi cum se face.

Reactii: 6 comentarii

Sînt un trădător

Duminică o să votez cu Klaus Iohannis. Sînt un trădător de neam şi de credinţă.

Mi-o spun angajaţi ai Bisericii Ortodoxe Române, instituţia care s-a grăbit să blocheze accesul la dosarele de Securitate ale propriilor slujbaşi. Instituţia care devine încet-încet unul dintre cei mai mari proprietari de moşii şi de averi din România.  Instituţia a cărei împărăţie este pe lumea aceasta şi care a stat întotdeauna aproape de poala cezarilor şi departe de suferinţa celor umili. Poate că unii dintre ei au destăinuit Securităţii din păcatele mărturisite de enoriaşii lor. Poate că unii dintre înalţii ierarhi (mulţi, bănuiesc eu) şi-au binemeritat rangurile după obedienţa faţă de puterea comunistă şi faţă de orice putere pămîntească. Poate că nu şi-au iubit tocmai creştineşte fraţii întru credinţă (pe greco-catolici, unioniştii autentici de la 1918, în mod sigur nu).

Dar nu contează. Ei sînt sufletul credinţei neamului nostru, iar eu, cel ce votează o liftă păgână, un trădător al acestei credinţe.

Mi-o spun şi politruci a căror singură competenţă este funcţia pe care au căpătat-o graţie slugărniciei faţă de partidul-stat. Mi-o spun foşti comunişti reciclaţi, imberbi trecuţi prin facultate ca prin şcoala de partid, ţaţe cu pretenţii administrative sau chiar literare, agramaţi obezi şi împiedicaţi la limbă.

Poate că şi ei au pornit de jos şi s-au îmbogăţit graţie partidului-stat. Poate că în sufletul lor de slugi ajunse la bucate simt plăcerea de a călca pe grumaz mujicul plătitor de taxe. Poate că fundul lor încălzit de scaunele limuzinelor de partid, plătite de cetăţeanul care merge prin noroaie, n-a mai simţit demult un şut revoluţionar, astfel încît se simt veşnici şi atotputernici, deci demni de a fi slăviţi de slujbaşii bisericii.

Poate că din pricina lor au plecat din ţară milioane de oameni şi tot din pricina lor alte milioane au murit înainte de vreme: în spitale prost dotate (în timp ce ei s-au îmbogăţit din contracte cu statul), în case prost încălzite (în timp ce ei au cumpărat hectare întregi de Românie şi şi-au ridicat vile pe ele), trudind pe brînci pentru un salariu de mizerie (în timp ce ei, socialiştii de mîna a şaptea, prosperă cu neobrăzare din munca lor).

Dar nu contează. Ei sînt patrioţi adevăraţi, spiritul neamului nostru, iar eu, cel care votez un alogen, sînt un trădător al acestui neam.

Numai că dacă neamul meu e simbolizat de această haită egoistă, laşă, lipsită de scrupule, care a îngropat speranţele de un sfert de veac ale României, şi dacă credinţa mea e simbolizată de această instituţie arţăgoasă, arghirofilă şi făţarnică, atunci mai bine lipsă.

Nu văd în Klaus Iohannis cavalerul pe cal alb, care va salva România. Ci doar o şansă, o alegere mai bună.

În schimb, văd în Victor Ponta (şi mai mult în ceea ce stă în spatele lui) tot ce e mai urît, mai meschin şi mai degradant în „sufletul neamului nostru” socialist-ortodox. Nu prevăd doar un dezastru triumfal, agrementat cu abuzuri şi nedreptăţi. Mai mult decît de asta, mă tem că, odată ce partidul-stat va dobîndi puterea absolută, vom fi nevoiţi să dovedim ce fel de fibră e în noi. Riscăm să vedem cît de laşi, mizerabili şi predispuşi la compromis ne poate face un asemenea regim.

Şi, credeţi-mă, nu vreţi una ca asta!

Reactii: 5 comentarii

Preşedinte de un mandat? Sau de două?

Mă gîndeam azi la un aspect al profilului viitorului preşedinte pe care nu l-am auzit comentat: potenţialul de continuitate, abilitatea de a cîştiga un al doilea mandat după ce îl ia pe primul. Chiar şi în România traiului de azi pe mîine un asemenea potenţial de continuitate contează întru cîtva.

Pînă acum românii au avut trei preşedinţi: unul cu un singur mandat, Emil Constantinescu, şi alţi doi cu două, Traian Băsescu şi Ion Iliescu – care de fapt a avut chiar trei, dar nu mai deschid acum şi ghena asta cu gunoaie. Şi au mai fost nişte candidaţi care erau cît pe-aci să fie preşedinţi, dar n-au fost. Printre ei, Adrian Năstase, care a avut ghinionul să dea peste un oponent redutabil ca Traian Băsescu, şi Mircea Geoană, ale cărui abilităţi politice erau atît de reduse, încît acelaşi T.B., chiar şi cu credibilitatea zdruncinată, cum era în 2009, l-a învins pe ultima sută de metri.

E clar că preşedinţii de două mandate au fost, întîmplător sau nu, şi cei mai puternici. N-o să le judec acum prestaţia politică (sînt prea multe controverse implicate aici şi nici nu e relevant). Constat doar că amîndoi au fost oameni care şi-au dus partidele în spinare şi nu oameni duşi în spinare de partide.

Pe de altă parte, Emil Constantinescu n-ar fi cîştigat niciodată vreun tur de scrutin prezidenţial (nici sătesc, zic acum cu răutate) dacă nu avea în spate alianţa de dreapta aproximativă C.D. În condiţii de normalitate (fie şi românească) ar fi pierdut lamentabil. Dar 1996 nu a fost un an normal – acea întreagă epocă a fost una încîlcită. Spre norocul nostru, a cîştigat. Dar a fost un preşedinte de un mandat şi nici nu putea mai mult. Azi, fără o polarizare atît de puternică între stînga şi dreapta, ar fi fost un preşedinte de zero mandate (cum s-a şi dovedit).

Poate că, în absenţa lui Traian Băsescu, Adrian Năstase ar fi devenit un preşedinte de două mandate: părea să poată ţine sub control, cu o mînă exagerat de fermă, şi ţara, şi propriul partid. Norocul nostru, al celor care n-am emigrat din cauza lui Ion Iliescu, a fost că n-a făcut-o, altfel am fi emigrat din cauza lui Adrian Năstase. (Şi nici Domnia Sa n-ar fi avut ocazia să-şi etaleze tragic fularul Burberry la gîtul de căprior rănit – asta-i o răutate, ignoraţi-o!)

În schimb Mircea Geoană – dacă ar fi fost să fie – nu avea potenţial de un al doilea mandat. La fel ca E. Constantinescu, ar fi devenit un preşedinte cu proteze de partid. Odată ce partidul său ar fi ales un alt lider, s-ar fi trezit săpat de propria tabără, izolat, uitat şi apoi eliminat de „lupii tineri”. Poate chiar de Victor Ponta.

Şi uite-aşa ajung la alegerile de acum. Victor Ponta, candidatul de pe locul întîi, preşedintele PSD-ului, şi Klaus Iohannis, pluta de salvare a PNL-ului şi a dreptei, atîta cît şi cum e ea.

Cu toate slăbiciunile lui (imense), punctul cel mai slab al lui Ponta din perspectiva comentată aici, cea de continuitate-stabilitate, e faptul că este omul partidului. Nu el duce în spate partidul, ci partidul îl trage după el. Aproape orice PSD-ist, luat la întîmplare din gloată şi promovat în maniera în care a fost promovat Victor Ponta, ar fi avut aceleaşi rezultate – ba poate chiar mai bune. De aceea sînt sigur că, dacă Ponta va cîştiga alegerile în 16 noiembrie, nu va fi în nici un caz un preşedinte de două mandate. Fiindcă de fapt alegerile le va cîştiga partidul, PSD-ul. Din 2015 PSD-ul va avea un nou preşedinte, care ar putea să aibă propriile pretenţii la fotoliul prezidenţial: nu acum, nu în 2016, dar pînă în 2019… cine ştie? Iar cum Victor Ponta e un politician slab (un fel de contrafacere de Adrian Năstase, o copie xerox de calitate îndoielnică), nu văd cine ştie ce viitor politic pentru preşedintele potenţial Ponta.

Nici nu-i de mirare: tradiţia PCR, prelungită şi în PSD, este canibalizarea liderilor, necontenita luptă intestină (pentru pace, cum spunea sloganul).

Pe de altă parte Klaus Iohannis e omul care a dus în spate partidul în alegerile prezidenţiale (mă rog, alianţa cam penibilă PNL-PDL). Cred că şi în lipsa unui mecanism de partid în teritoriu, doar de unul singur, ar fi fost capabil să obţină peste 10-15%. Cu toate rezervele pe care le-aş avea, în Iohannis văd un potenţial preşedinte de două mandate. Şi cred că încă nu şi-a dat întreaga măsură ca om politic, că poate face mai multe decît dă deocamdată impresia. (Nu-l elogiez din simpatie, n-a fost prima mea opţiune. Acum e doar unica.)

Aşadar, prefer un preşedinte de două mandate unuia de un mandat chinuit, neputincios să facă lucruri singur. Prefer un primar ales în locul unui veşnic copilot.

(Şi, oricum, n-aş vota în veci cu dr. Victor Ponta.)

 

P.S.: Un pariu personal: în cazul în care domnul Ponta va cîştiga alegerile prezidenţiale, sînt gata să pariez că nu îl va numi premier pe C. Popescu-Tăriceanu. I-ar da o putere prea mare şi dl Tăriceanu a dovedit deja că poate fi un premier problematic. Acum PSD-ul are nevoie de voturile lui, dar nu şi de el. Probabil că dl Tăriceanu va avea soarta dlui Crin Antonescu – care, de altfel,  i se potriveşte.

 

 

Reactii: 8 comentarii

Patriotism împotriva statului

Astăzi, în ziua votului pentru preşedintele României, am văzut patrioţi. M-au emoţionat, m-au entuziasmat şi mi-au cîştigat respectul.

Sînt românii din diaspora, „căpşunarii” despre care uneori se vorbeşte cu superioritate, „necalificaţii” sau „specialiştii” pe care un guvern român de acum un deceniu şi ceva voia să-i pună să plătească la emigrare cheltuielile pe care le-a făcut statul cu ei. Cei care n-au rămas aici şi sînt uneori criticaţi pentru că şi-au părăsit patria, dar fără de care patria asta ar intra în criză economică. Cei care au văzut sisteme mai democratice decît România. Cei pe care ţara asta i-a alungat cu nepăsarea, corupţia şi incompetenţa liderilor pe care tot noi i-am ales. Cei cărora încă le pasă, deşi ar putea întoarce spatele acestei ţări neputincioase şi mizere, în care compromisul e un gest moral, furtul şi corupţia sînt norme comportamentale, iar trădarea, o regulă a supravieţuirii.

Ei, cei de peste graniţă, de Afară, de Dincolo, au stat azi ore în şir, în frig sau ploaie, ca să voteze pentru viitorul României, o ţară în care poate că nu se vor mai întoarce niciodată – dar de care nu s-au rupt nicidecum.

Oamenii aceia, cetăţeni români, au arătat ce înseamnă patriotism. O formă de patriotism, dintre multele posibile, dar patriotism evident, autentic.

Iar statul român, prin reprezentanţii săi aleşi, le-a răspuns ca de obicei: cu dispreţ. Un dispreţ înfricoşat, pentru că, să fim drepţi, multe guverne s-au temut de românii din diaspora, cei scăpaţi din iobăgia administrativă locală. Le-au îngrădit dreptul de vot, le-au pus piedici administrative, i-au îndepărtat cît au putut mai mult. Pentru că patriotismul responsabil le periclitează puterea.

Un paradox demn de România: conducătorii ţării încearcă să alunge cetăţenii responsabili, să pedepsească patriotismul şi să răplătească obedienţa.  Chiar trebuie să ne mirăm că trăim prost? Noi, nu ei.

 

Reactii: 4 comentarii

Articole mai vechi »



Cautare

Pagină oficială facebook

facebook.com/gheopavelradu

Bio

Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]