Ce am mai tradus: Jack London

Dacă nu mai apuc să scriu vreun text mai lung decît cele din reviste (dar o să vină vremea, oho, ce-o să mai vină!), atunci măcar traduc  din cînd în cînd o carte. Săptămîna trecută a apărut, tot la Polirom, un volum de texte de-ale lui Jack London, Dragoste de viaţă şi alte povestiri.

London

Povestirile astea le-am tradus cu o plăcere îndoită de rememorarea zilelor cînd le citeam eu însumi, adică un puşti de nouă-zece ani pe care aproape că l-am uitat, în vechea traducere a lui Petre Solomon şi Victor Bănciulescu. Traducînd, îmi retrăiam un pic copilăria. Şi, tot traducînd, am văzut încă o dată cît de minuţios – şi stupid – lucra cenzura în acea epocă. În versiunea veche a cărţii sînt eliminate nu pasaje lungi (London era, de altfel, un om de stînga, şi asta se vede în scrisul lui), ci rînduri sau fraze, una cîte una, ciuruind textul original. De exemplu, în povestirea „Mexicanul”, frazele tăiate alternează ritmic cu cele păstrate pe pagini întregi, de parcă cineva ar fi jucat cu textul o versiune a jocului cu petalele smulse ale margaretelor: „Asta se taie, asta nu se taie, asta se taie, asta nu se taie…”

În fine, acum textele sînt publicate integral. Şi eu zic că au în continuare farmec şi forţă.

FILIT Iaşi şi gîndacul politic

Acum doi ani şi jumătate am fost la Iaşi, la prima ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere. A fost primul festival de anvergură internaţională pe care l-am văzut în România şi primul în care m-am simţit, ca scriitor român, în acelaşi timp acasă şi integrat în pulsaţia globală a literaturii. E o senzaţie pe care am regăsit-o şi în declaraţiile altor scriitori şi traducători, fie ei români sau străini.

Gîndit şi organizat de scriitori pentru scriitori (şi traducători), FILIT a reuşit un lucru extraordinar: a pus România pe harta marilor festivaluri literare europene (cel puţin europene). FILIT a devenit rapid, după doar două ediţii, echivalentul literar al TIFF-ului clujean sau al Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. N-are rost să fac bilanţul festivalului; e de ajuns să amintesc că a strîns zeci de mii de participanţi, pasionaţi de literatură veniţi să cunoască şi să asculte scriitori contemporani, că a provocat o emulaţie extraordinară, a declanşat o adevărată euforie a volutariatului printre tinerii din Iaşi şi a adus acolo autori de top ai literaturii universale.

Dar, aşa cum se întîmplă cu orice lucru bun care se face în România, FILIT e în pericol să dispară. Asta pentru că, aşa cum se întîmplă cu mai toate lucrurile bune făcute aici, a intervenit încă o dată elementul politic sau, cu un termen mai potrivit, gîndacul politic. Tehnica e similară cu cea care a dus la dezintregrarea mecanismului de promovare a culturii române elaborat de Institutul Cultural Român din perioada directoratului lui Horia-Roman Patapievici: dacă nu poate fi aservit politicii de partid (indiferent de partid), orice lucru bun trebuie distrus. Mai întîi prin atacuri mizerabile în presă, cu insinuări şi acuze slinoase, apoi prin intervenţii publice făţişe şi prin presiuni politice tăinuite, ca să înţeleagă toată lumea că gîndacul politic nu agreează FILIT-ul.  Gîndacul politic vrea să controleze totul şi să îi îngroape pe toţi în mica lui grămadă de bălegar cu nume de partid.

Gîndacul politic vorbeşte mereu de interesul naţional, de identitatea naţională şi de măreaţa noastră cultură, dar el distruge tot ce înseamnă cultură vie. Ieri ICR-ul, azi FILIT-ul, mîine orice altceva.

FILIT este o manifestare a culturii literare vii, făcută cu entuziasm şi – ştiu asta bine – cu profesionalism. E un festival gîndit în plan global, foarte diferit de sutele de manifestări locale de tipul festivalului cireşei pietroase de la Întortochetura, unde primarul joacă hora cu senatorul şi deputatul şi îşi aranjează cu toţii carierele politice. FILIT e ceva ce gîndacul politic nu înţelege şi, în logica lui de coleopteră de partid, simte că trebuie să îl distrugă sau măcar să îl mînjească. Iar dacă reuşeşte şi de data asta, zău că ne merităm soarta.

 

 

Vremi noi, străzi noi

(Întîmplarea de mai jos este o ficţiune, iar orice asemănare cu realitatea este pur întîmplătoare. Nu şi nesemnificativă. Totul se petrece într-o localitate oarecare, la o şedinţă de consiliu local obişnuită din zilele noastre.)

Preşedintele de şedinţă, un domn respectabil cu o mustaţă aşijderea, se ridică de pe scaun şi, din obişnuinţă, dă roată cu privirea mesei la care sînt strînşi ceilalţi consilieri. Îşi drege scurt glasul şi spune:

— După cum ştiţi, scopul şedinţei de astăzi este să actualizăm şi să corectăm o serie de nume de străzi din oraşul nostru. Aveţi fiecare în faţă o listă cu propunerile de modificare şi, de altfel, unii dintre dumneavoastră au lucrat la ea, aşa că ştiu despre ce este vorba. Ca să nu pierdem vremea, vă rog să vă uitaţi peste ele încă o dată, discutăm dacă sînt probleme şi dacă nu, votăm modificarea şi gata. Că azi e zi scurtă, zîmbi omul pe sub mustaţă.

Vreun minut se aşternu liniştea. Se auzea doar un fîşîit potolit de hîrtie frecată pe lemn.

— Aici eu nu pricep, răsări deodată o voce întrebătoare. Cum adică schimbăm strada Iojef Attila în strada Attila? Nu e tot aia?

— Care Attila, domnu’ Marcel? întrebă preşedintele de şedinţă.

— E scris greşit, dom’ Marcel, interveni un domn mai burtos de vizavi. E Iojef scris cu zî-sî în loc de sî-zî… adică invers, scuzaţi, cu sî-zî în loc de sî-zî, vreau să zic cu zî-sî, adică în loc de sî-zî… ei, hai că-nţelegeţi, vedeţi că scrie acolo! se înfurie domnul. Şi cu accent pe o.

— Aha, se lămuri domnul Marcel. Şi la Evlia Celebi? De ce să-l schimbăm în Evliya, cu y?

— Aşa se scrie corect, dom’ Marcel, spuse cu un uşor reproş domnul cel burtos. Zău, pierdem vremea!

— Serios? interveni un tînăr slab şi cu faţă alungită, parcă răutăcioasă. Alfabetul turcesc are y?

Domnul cel burtos roşi. Îi sări în ajutor preşedintele de şedinţă:

— Ionică, lasă şi tu acuma… Am vorbit cu specialişti, ce naiba! Aşa se scrie. Doar n-am făcut aşa, de capul nostru.

— Nu, sigur, dar mă gîndeam şi eu aşa… la oamenii care stau pe străzile astea. Pe astea cu turcii şi ungurii şi sîrbii le-am mai schimbat o dată şi şi-au schimbat şi ei buletinele şi-au plătit pentru ele. Şi acuma îi punem iar pe drumuri să şi le schimbe. Alţi bani, altă distracţie. Or să ne cam înjure oamenii!

— Păi, de ce să ne-njure? Că scriem corect? sări altcineva.

— Că n-aţi scris corect de prima dată, rînji un alt consilier, probabil de la un partid de opoziţie.

— Şi ce-i cu Paul Chinezul? interveni iar domnul Marcel. Chinezul în loc de Chinezu? Pentru atîta lucru să punem lumea pe drumuri?

— Dom’ Marcel, dumneata crezi că e corect fără lî-ul ăla? În limba română aşa se scrie?

— Eu ştiam că se scrie Pavel Chinezul, interveni fără rost altcineva. Pavel, nu Paul. De ce nu-l scriem Pavel Chinezu – sau Chinezul, na?

— Păi, Pavel e aşa, cam de la ţară, rîse cel numit Ionică. Paul e nume mai de domn. Mai de cneaz.

Rîseră toţi şi atmosfera se destinse. Apoi domnul cel burtos aruncă şi el o privire pe foaie şi spuse deodată:

— Este aici o propunere la Ştefan Furtună. Să se schimbe Ştefan Furtună în Alexandru Mocioni… Bun, o schimbăm, dar care-i asta, dom’le? Că nu-mi mai aduc aminte.

— A, da! sări preşedintele. Aia e piaţa Küttl. Piaţa Sinaia. Ştefan Furtună e numele care i-a rămas de la comunişti.

— A, Küttl! se dezmetici burtosul. Aha, ştiu, cum să nu! Şi de ce-i zicem Mocioni?

— E proiectul nostru local. Mergem mai departe cu el. Acela că, unde putem, să punem nume de personalităţi bănăţene, explică preşedintele.

— A, da, sigur, sigur! se învoi domnul cel burtos. Deci piaţa Küttl să nu se mai cheme Ştefan Furtună şi să se cheme piaţa Mocioni. Da, corect.

— Alexandru Mocioni, preciză preşedintele. Mare personalitate bănăţeană.

Toţi cei de la masa rotundă aprobară tăcut, dînd din cap. O vreme se aşternu iar tăcerea.

— Dar cu strada Turgheniev ce-i? sări deodată cel numit Ionică. De ce-o schimbăm? Ce-are Turgheniev?

Consilierii se uitară pe listă, căutînd cu degetul la litera T. După cîteva secunde preşedintele răspunse:

— N-are nimic, Ionică. E aia ce ziceam mai înainte: să punem nume de personalităţi de-ale noastre, bănăţene.

— Protopop George Dragomir, citi Ionică de pe foaie. Cine a fost protopopul ăsta? Că eu nu ştiu. N-am auzit.

Preşedintele de şedinţă căscă gura avîntat, apoi o închise repede. Se uită iar roată, de data asta cu un aer rugător. Ceilalţi consilieri coborîră privirile în foi. Cum tăcerea se lungea cam mult, în cele din urmă cel întrebat răspunse:

—O să-i întreb pe băieţii care s-au ocupat. Cred că a fost o solicitare cetăţenească. Dar e sigur o personalitate de-a noastră, din Banat. Nu l-au pus degeaba acolo, Ionică.

— Bun, cred… da’ Turgheniev? se încăpăţînă Ionică.

— Hai, măi Ionică, că şi-aşa avem o groază de ruşi pe-aici, hohoti un consilier blond şi voinic, cu o mustăcioară pe oală. Tolstoi, Nekrasov, Turgheniev, Ceaikovski… numai de Lenin ce-am scăpat.

— Păi, şi Ceaikovski e pe listă, murmură Ionică.

— Da, pe ăla îl schimbăm în Tineretului, fiindcă e lîngă stadion. Stadion, tineri, ştii…

— Lasă ruşii, Ionică, lasă-i naibii! Hai, că pierdem vremea! insistă consilierul cel blond. Hai să mergem şi noi acasă, că-i vineri, ne-aşteaptă nevestele, copiii…

Se lăsă iar tăcerea, dar nu prea mult. Preşedintele interveni cu un ton definitiv:

— Ei, dacă nu mai sînt probleme…

— Aş avea eu una, se auzi vocea domnului Marcel. Am mai zis şi data trecută, s-a trecut în ordinea de zi, dar văd că pe listă nu apare. Strada Corina Irineu, vă amintiţi?

Consilierii se uitară unii la alţii, uşor nedumeriţi.

— V-am zis s-o trecem şi pe aia pe listă, că e scrisă greşit. Nu-i Corina, e Cora Irineu. Cora, nu Corina.

— Cora? Ca pe magazinul ăla de la Bucale? hohoti domnul cel gras, parcă simţind că se apropie finalul şedinţei.

— Nu, că n-o chema Cora… începu domnul Marcel.

— Păi, exact ce ziceam şi eu! se vîrî iar grasul.

— …o chema Elena Friedman. Cora Irineu era pseudonimul cu care scria, insistă domnul Marcel. Dar la noi în nomenclator e Corina şi-am zis şi data trecută că trebuie schimbat, că e aiurea, nu există nici o Corina Irineu…

— Bun, da’ dacă tot e un pseudonim… Contează aşa de tare?

Domnul Marcel ridică mîinile a scuză: da, conta. Preşedintele de şedinţă oftă.

— Zău, dom’ Marcel, acum chiar se face tîrziu! Şi dacă ne apucăm să modificăm lista, să adăugăm, să o tot frecăm… nu ziceai dumneata că punem oamenii pe drumuri să-şi tot schimbe buletinele?

— Nu eu am zis, se apără domnul Marcel, dar preşedintele nu-l mai asculta.

— Haideţi, votăm sau nu votăm odată? insistă el. Cine e pentru modificări? Împotrivă, se abţine, în regulă, s-a votat, cu majoritate de voturi se validează lista de modificări propusă de consiliul local în data de astăzi.

Toţi cei de la masă se ridicară în zgomot de hîrtii, scaune tîrşîite şi paşi grăbiţi. În drumul spre ieşire, Ionică îi şopti rînjitor celui de lîngă el:

— Şi dacă am propune data viitoare să-i zicem la piaţa Küttl chiar piaţa Küttl?

Dar colegul lui o pornise deja spre uşă şi nu îl mai auzi.

(text apărut în revista Orizont, nr. 4, aprilie 2015)

Interviu de top personal

Zilele trecute am avut un dialog pe mail cu Cristi Pătrășconiu, din care a ieșit – zic eu – un interviu de top în revista LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro

Evident că sînt subiectiv, dar l-am recitit și mi se pare unul dintre cele mai bune pe care le-am dat vreodată. Iar cît a durat dialogul, mi-am dat seama din nou că în astfel de cazuri e, poate, mai important cel care concepe interviul și știe să o facă. Ca la o anchetă (pușchea pe tastatură): anchetatorul e bun dacă știe ce să smulgă de la suspect. Și în cazul de față suspectul s-a și complăcut.

Ce se alege de Timișoara (cu un UPDATE)

De multă vreme am convingerea – de altfel, declarată – că, odată cu alegerea dlui Nicolae Robu ca primar al Timișoarei, orașul declarat odinioară „cel mai occidental” loc din România va porni pe o pantă descendentă. Deși aici ierarhiile sînt întotdeauna controversabile, mie dl Robu mi se pare în continuare cel mai incapabil edil al Timișoarei din toată istoria acesteia – chit că vor fi fost și în perioada comunistă primari incapabili, dar atunci cel puțin libertatea lor de mișcare era limitată. Declarat liberal, dar ales în esență cu voturile pesediștilor, pe care acum îi repudiază, autor a nenumărate proiecte SF, uitate pe traseu, întrerupte sau ratate, actualul primar al orașului meu a coborît atît de joc ștacheta responsabilității civice, încît oricine va veni după el va părea bun. Iar ăsta e un risc pe care nici un oraș mare n-ar trebui să și-l permită.

De promisiunile electorale ale Domniei Sale s-a ales praful (cîteva din ele se găsesc aici). După trei ani de Robie, în oraș prosperă cerșetorii, se înmulțesc cîinii vagabonzi, clădirile se dărîmă, drumurile sînt proaste, iar primarul dă declarații năstrușnice, vrea palmieri și fîntîni cu beculețe pe Bega, scrie pe Facebook și își cenzurează criticii. Proiectele începute sau finanțate grație echipei anterioare, cea a dlui Ciuhandu, întîrzie sau stagnează, orașul e tot mai îndatorat, mai cenușiu, mai murdar, așa că fostul burg occidental (aproximativ occidental, ca să fim sinceri) decade așa cum decad casele prost îngrijite.

Și n-aș fi scris nici rîndurile astea dacă nu aș fi citit un text de bun-simț revoltat din Gazeta sporturilor, legat de finanțarea echipei Poli-Recaș, care mi-a amintit o parte din poznele făcute de un om care transformă Timișoara în jucăria lui. Cu voia noastră, a cetățenilor, evident.

 

Later edit: Am citit azi pe tion.ro că a început instalarea stălpilor de iluminat în Piața Libertății și mi-am amintit subit că, nu cu mult înainte de a începe reabilitarea pieței, domnul primar al urbei noastre instalase sub copacii de-acolo un sistem de iluminat cu spoturi la nivelul solului. Spoturile acelea, care trebuie să fi costat și ele ceva, erau absolut inutile, din moment ce după cîteva luni a început demolarea pavajului și, evident, și a luminilor. A fost ca și cum ți-ai rașcheta parchetul înainte de a-l scoate și de a-l arunca pe foc.

O fi fost un mic șmen local, așa, de antrenament? Nevoia de a face pe fudulul și de a te juca de-a arhitectul urban zăbăuc? Sau o fi vrut să domnul Robu să le arate copacilor luminița de la capătul tunelului înainte de a pune drujba pe ei? Misterele Timișoarei. Azi un pic mai soioase.

Mai scriu

N-am mai scris nimic pe blog, dar asta nu înseamnă decît că n-am avut timp. Dar de scris mai scriu.

Tocmai definitivez (revizuiesc, rafinez, corectez) o traducere din Jack London pe care abia ce am dus-o la capăt: o antologie de povestiri, Dragoste de viață, care ar urma să apară anul acesta la Polirom. E prima ediție cu textele integrale – că m-am și întrebat cînd am confruntat originalul cu traducerea anterioară: de ce Dumnezeu au trebuit să cenzureze în anii comunismului tot felul de pasaje absolut inocente ideologic? (Sau cel puțin așa mi s-au părut mie.) În fine, acum vor fi textele integrale.

Altfel, despre Elveția, despre Zug și lumea în care stau pentru scurtă vreme am scris cîteva texte în Suplimentul de cultură, adică – deocamdată – aici („Ca întotdeauna”), aici („Încîlcituri”) și aici („Lege și putere”). Și probabil că o să mai scriu.

Fabrica de trimis la eșafod

Zilele trecute senatorul Călin Popescu-Tăriceanu a anunțat că Senatul nu este fabrică de trimis la eșafod.

Fabrică de trimis la eșafod… Nu, nu cred că e. Nici fabrică de vorbit în dodii. Nici fabrică de suflat în drîmbă. Nici fabrică de chemat la cules porumb de pe cîmp – și nici măcar fabrică de cules porumb de pe cîmp.

Fabrică de trimis.

Mă gîndesc că omul ăsta a fost prim-ministrul României și că e considerat un om politic de linia întîi. Mă gîndesc că am cunoscut oameni inteligenți, citiți, care știau și să vorbească, și să gîndească logic în românește, dar care credeau în omul ăsta și în destinul lui istoric. În fabrica lui de făcut destin istoric.

Dar e adevărat că, la ciurda de politicieni care hotărăște cum să trăiască și cum să moară românii după ce sînt beliți frumușel, domnul Tăriceanu e chiar printre cei mai răsăriți. De la fabrica de răsărit politicieni.

Ca să citez dintr-un (de-acum) clasic: „Vai de țara noastră cînd o să ajungă curu’ cap și lindicu’ pîrcălab”. Ceea ce tocmai vă invităm să admirați.

Un mic plagiat? Ani de liceu

Sînt sigur că o mulțime de români știu melodia de generic de la faimosul film Ani de liceu.  Ar fi și cam greu să n-o știe, de vreme ce filmul e difuzat și redifuzat sistematic de televiziunile românești. „Ani de liceu, cu emoții la română, ani de liceu, cînd la mate dai de greu…” și așa mai departe. Cine nu o știe (sau are chef să o mai asculte o dată) o poate găsi aici:

Se spune și se știe că ar fi o melodie originală, compusă de Florin Bogardo în 1986. Așa o fi, nu zic nu.

Doar că am dat recent pe YouTube de o melodie a unei interprete de jazz și pop din Croația (pe atunci Iugoslavia) pe nume Gabi Novak. Printre altele, Gabi Novak a cîntat prin anii 1950 într-un duet cu Louis Armstrong. Vreau să zic că nu era chiar o necunoscută în Europa.

Ei bine, melodia despre care zic se numește „On me voli na svoj nacin” și a fost lansată în 1980, adică doar cu șase ani înainte de „Ani de liceu”. Nu zic că e tot aia – de altfel, e și un pic mai lentă -, nu zic nici că românii au plagiatul în sînge – muzica ex-iugoslavă e plină de furturi muzicale cîntătoare la cer -, dar cine vrea poate să asculte și să judece cu urechea lui:

O problemă de morală

Tocmai am citit că un raport al Departamentului pentru Veterani din Statele Unite a constatat cum că în 2010 s-au sinucis, în medie, douăzeci și doi de veterani americani din diverse războaie în fiecare zi, în general din pricina sindromului de stres posttraumatic. Cifrele fluctuează de la an la an, dar în general sînt cam tot atît de mari. Cincisprezece-douăzeci de oameni pe zi. Nu-i un fleac.

Și-atunci m-am întrebat așa, într-o doară, cam cît de mare e numărul celor care se sinucid, de exemplu, din pricina sindromului respectiv în fostele republici iugoslave (să zicem) după războaiele acelea oribile? Cam cîți or fi? Cred că la fel de mulți cîți înalți funcționari români condamnați pentru jafuri, mită și trafic de influență își simt vinovăția și și-o recunosc. Cam la fel de mulți ca și ofițerii și militari români care suferă de stres posttraumatic fiindcă au împușcat oameni pe străzi în 1989.

Dar Balcanii sînt o lume de nevinovați. Și nici cu Europa nu mi-e rușine. E o problemă de morală, atîta tot.