Timişoara, vatră de ţepari

O ştire apărută pe Hotnews pomeneşte de o nouă investiţie, de 600 de milioane de euro, pe care cei de la grupul Daimler o vor face la Kecskemet, în Ungaria, pentru extinderea fabricii Mercedes de acolo.

E o ştire bună pentru timişoreni, ca să afle ce au pierdut graţie faptului că trăiesc în această vatră strămoşească locală. Iată un scurt citat de pe România curată, dintr-un text despre marile tunuri de la nivel local:

„…pe acel teren ar fi putut fi cea mai mare investiţie greenfield a României postdecembriste.  E vorba de fabrica auto a concernului Daimler, unde s-ar fi putut produce modelele Mercedes Clasa A şi Clasă B. Corupţia, incompetenţa şi lipsa de viziune i-au făcut pe aleşii noştri din 2008, începând de la premierul Călin Popescu Tăriceanu, actualmente cocoţat pe jilţul de Preşedinte al Senatului, până la şi mai meschinii politicieni locali şi afacerişti venali, să încerce să tragă un mic tun imobiliar, de bun venit, celor de la Daimler. Aşa ca nemţii s-au suit în avion şi au plecat, alegând Kecskemet, un oraş nici jumătate cât Timişoara, care însă i-a primit pe nemţi cu covorul roşu. Uzina de la Kecskemet e prima fabrică construită de Daimler în afara Germaniei pe continentul european şi în 2016 de pe porţile ei a ieşit Mercedesul cu numărul 500.000.  Ei au o producție anuală estimată la 3 miliarde de euro și exportă mașinile ”Made in Kesckemet” în 180 de țări.”

Aşa-i că Banatu’-i fruncea?

Cernobîl – treizeci de ani

Accidentul de la centrala atomică se petrecuse sîmbătă. Adică pe 26 aprilie, o zi care va rămîne însemnată cu litere groase în istoria secolului douăzeci, dar care pentru oamenii din zonă însemna în momentul respectiv doar „sîmbătă” sau „sîmbăta trecută”. La început, bineînţeles, ruşii nu anunţaseră nimic oficial. Şi nici autorităţile din România n-au suflat o vorbă despre explozia de la Cernobîl, deşi secretul păstrat cu străşnicie a ajuns cunoscut foarte repede de toată lumea, fiind chiar exagerat mult dincolo de limitele reale ale dezastrului. Mii de morţi. Ba nu, zeci de mii! Numai la prima explozie au murit pe loc cîteva mii. Păi, ce crezi? Doar era treaba aia atomică, exact ca şi bomba. Şi mai e şi norul radioactiv (orice va fi însemnînd el), care e dus de vînt şi, oriunde ajunge, omoară oamenii ca pe muşte. Cînd o să plouă, o să plouă cu radiaţii. Cînd bate vîntul, aduce radiaţiile. Să vezi ce-o să fie dacă norul ăla vine în România! Da, sigur că vine, doar se împrăştie în toate părţile, ca la orice explozie… Măcar dacă l-ar omorî şi pe Ceauşescu! Nu, că el cu nevastă-sa s-au băgat demult în buncăr, sub pămînt, la ei în Bucureşti, şi-şi transmit ordinele de-acolo.

Antenele aeriene ale televizoarelor din zona de vest a ţării erau orientate demult în aşa fel încît să prindă transmisiile televiziunii iugoslave. Dacă tijele acelea lungi, cu elemenţi metalici la capăt, ce semănau cu nişte greble uriaşe, cocoţate pe case, ar fi fost oameni cu mîini şi cu picioare, ai fi văzut un grup de uriaşi întorşi cu fundul spre ţara lor şi cu faţa spre Iugoslavia, ce urmăresc avizi ce se petrece Dincolo, în republica socialistă şi liberală a lui Tito. Aşa se face că locuitorii din Oraviţa – şi mulţi alţii asemenea lor – aflaseră de accident încă din prima zi. Au aflat de la jurnalele de ştiri de pe TV Beograd.

Apoi, la începutul săptămînii următoare, cînd în licee şi şcoli au fost distribuite pastile cu iod, pe care elevii au fost puşi să le înghită pe loc, fără nici o altă explicaţie, îngrijorarea a crescut. Orice român ştia să interpreteze un eveniment neobişnuit conform codului epocii. De vreme ce s-au distribuit şi pastilele acelea – sigur, frecţii la picior de lemn! –, însemna că treaba e serioasă. Iar dacă nu s-a dat nici o explicaţie şi nici un comunicat oficial, e foarte grav. Mai ales că „Ei”, conducătorii, ştiau că oamenii ştiu. N-aveau cum să nu ştie. Doar că se prefăceau, impunîndu-le astfel şi oamenilor să se prefacă, adică să nu ştie, dar nu fiindcă n-ar fi ştiut, ci fiindcă nu aveau voie să ştie. Sună încîlcit, dar aşa era logica oricărui stat comunist din Europa de Est.

În cele din urmă a apărut şi un comunicat oficial, redactat în aşa fel încît să pară o completare la nişte informaţii anterioare (doar că inexistente). Orăviţenii l-au descoperit în ziarul judeţean. La baza paginii, sub o imagine cu nişte muncitori care se străduiau să realizeze planul cincinal în faţa aparatului de fotografiat, fusese înghesuit un text scurt, uşor de trecut cu vederea.

De la Comandamentul central de supraveghere şi control al calităţii mediului înconjurător

În legătură cu avaria produsă la centrala atomoelectrică de la Cernobîl din U.R.S.S., staţiile şi laboratoarele din reţeaua naţională de control al radioactivităţii mediului înconjurător, care desfăşoară o activitate permanentă de măsurare şi supraveghere a nivelelor radioactivităţii aerului, apei şi solului din ţara noastră, nu au constatat nici o creştere a acestor nivele, care se situează în limitele normale.

Măsurile continuă conform programului stabilit.

Dar, după cum se ştia, textele din presă nu erau scrise ca să te informeze, ci ca să fie interpretate. Totul se interpretează. Şi-atunci cum să nu te sperii?

(fragment din Noapte bună, copii!)

Cu „Fairia” la liceul „G. Moisil”

Am fost ieri, în cadrul programului „Şcoala altfel”, la liceul „Grigore Moisil”, la o întîlnire cu nişte elevi din clasele a VII-a şi a VIII-a. M-am dus cu încredere, m-am întors entuziast. OK, ştiam că e unul din liceele de elită ale României – că e -, dar nu-i numai asta. Demult n-am mai întîlnit un grup de cititori aşa de entuziaşti. Citesc, înţeleg, descoperă aluzii şi trimiteri în text, fac conexiuni… În plus, au mintea aceea deschisă, proaspătă, imaginativă în afara cadrelor. Şi, probabil că nu întîmplător, au nişte profesoare de română cum mi-aş fi dorit să am şi eu şi care pentru scriitorii români sînt mană cerească: se pricep la literatură, ştiu să atragă adolescenţii spre ea şi apreciază scriitorii români.

Uite o întîlnire care o să-mi rămînă în memorie.

Pe lîngă toate astea, viitorii informaticieni (sau ce-o să vrea ei să fie) mi-au făcut şi o surpriză: trei promo-uri la Fairia, fiecare cu farmecul şi inventivitatea lui. Mi-ar plăcea să văd promovate astfel cărţile scriitorilor români. Şi mă gîndesc că toate trei au fost făcute de nişte elevi de gimnaziu, aşa, de plăcerea lor!

(Din păcate, nu pot pune aici decît unul singur – celelalte, cică, sînt prea mari ca să le urc pe blog. Dar de mulţumit le mulţumesc tuturor.)

Oaza de la demisol

Într-o după-amiază m-am dus să iau de la reparat nişte botine de-ale Alinei. E drept că într-o vreme atelierele de tipul ăsta, ale micilor meşteşugari, se răriseră zdravăn, iar în locurile unde înainte vedeai ba o croitorie, ba un atelier de reparat pantofi sau chiar un tîmplar, acum vezi numai şaormerii şi farmacii. Dar se pare că vechii meseriaşi s-au repliat şi au găsit o cale de supravieţuire – fiindcă nevoie de ei e în continuare, cum să nu fie? S-au asociat, au închiriat spaţii mai mici şi au continuat să-şi facă treaba.

Aşa se face că în după-amiaza despre care vorbesc mă îndreptam, plescăind cu picioarele printr-o zăpadă cenuşie, murdară şi pe jumătate topită, către unul din atelierele vechi, dar noi, un fel de „Arta meşteşugărească 2.0“. Atelierul e aşezat la demisolul unei clădiri vechi, de secol XIX, din Timişoara veche, şi acolo s-au asociat, precum cîntăreţii din Bremen, vreo trei-patru meseriaşi din vechea generaţie: un blănar, un pantofar şi vreo două croitorese. În spaţiul înghesuit, dar plăcut, cu un aer intim, găseşti mereu pe cineva din cartier şi care n-are nici o treabă cu croitoria sau pantofăria, ci doar vine să stea la poveşti cu tanti croitoreasa ori să îi aducă vreun ziar sau vreo carte, fiindcă în timpul liber doamnele de acolo citesc cărţi şi schimbă impresii despre ele.

Aşadar, mă îndreptam spre atelier, înaintînd cu greu pe trotuarul înţesat de maşini, unele parcate cu botul pînă lîngă zidul clădirilor, silindu-mă să ies pe stradă, unde mă claxonau alte maşini. Zloata şi mizeria de pe jos erau amestecate ici şi colo cu hîrtii degradate de umezeală şi, pe lîngă omniprezentele ambalaje de plastic, mai răsăreau ici şi colo din cenuşiul zăpezii şi cîteva excremente de cîine, care mai mare, care mai mic, după cum fusese animalul, care mai naturale şi care mai turtite, după cum fusese norocul cetăţenilor care trecuseră pe-acolo. Pe vreo două clădiri atîrnau nişte reclame jupuite şi cîteva vitrine goale şi cu geamurile sparte arătau locul unor afaceri ce dăduseră faliment.

Şi după aceea am ajuns la atelier. Am coborît cele trei-patru trepte, am deschis uşa de lemn vopsit într-un cafeniu-deschis de anii optzeci şi am intrat în altă lume.

Înăuntru plutea un fum de ţigară destul de dens, iar o doamnă croitoreasă voinică şi rumenă în obraji scutura scrumul şi rîdea la o glumă spusă de cineva. Femeia m-a întîmpinat cu un zîmbet larg şi matern:

— Ai venit după cizmele doamnei, băiatu’?

(Da, băiatu’. Am patruzeci şi şase de ani.)

— Da, zic eu.

— Hei, Vasile, unde-s cizmuliţele lu’ domnu’? Adică a lu’ doamna, se corectează ea repede.

Întorc privirea spre pantofar. Şade la un birou de lemn acoperit cu o placă de sticlă, pe care stă o farfurioară cu castraveţi muraţi tăiaţi felii. Omul se uită la mine şi culege alene o felie de castravete.

— Care cizme? întreabă el agale. Ce culoare?

— Negre, îi răspund. De piele.

Se întoarce şi scotoceşte undeva în spatele lui, de unde scoate o cizmă neagră.

— Asta-i? întreabă el, întinzîndu-mi-o.

Mă uit la cizmă: e neagră, e de piele, dar n-are toc. Parcă n-ar fi asta.

— Nu-i asta, zic. N-are toc.

Omul se întoarce iar, lasă cizma neagră jos şi scoate alta, de data asta cu toc.

— Asta-i? zice el calm.

— Nu, nu, zic eu.

— Da’ are toc, îmi spune blînd.

— Are, accept eu. Da’ nu-i de piele.

— Aşa-i, nu-i de piele, oftează el.

Între timp un domn vîrstnic din faţa lui culege de pe un raft o sticlă cu un lichid gălbui, pe care nici n-o văzusem, şi îi umple un pahar. Simt mirosul înţepător şi plăcut de ţuică de casă. Pantofarul ia paharul şi îl goleşte pe jumătate. Apoi mai culege o felie de castravete şi se întoarce în spate, de unde scoate o a treia cizmă.

— Asta-i cumva? întreabă el la fel de calm.

Da, asta era. O iau, mă uit la ea: totul e în regulă. Omul mă priveşte încîntat şi îşi savurează ţuica. Clar, nu mai are nici o treabă cu mine. Dar trebuie să mai zic ceva.

— Şi a doua botină? întreb eu.

— Da’ ce, erau amîndouă? Că unii clienţi n-aduc decît una.

— Hai, mă Vasile, nu te mai prosti şi caută cizma aia! îl îndeamnă doamna croitoreasă, trăgînd din ţigară.

E clar că ea e coordonatoarea atelierului. Manager, cum s-ar zice. Acum văd că şi ea are un păhărel cu ţuică pe măsuţa maşinii de cusut. Omul caută iar în spate, găseşte a doua botină, mi-o dă şi se întoarce la paharul lui. Vîrstnicul din faţa lui îl întreabă ceva, el îi răspunde şi nu mă mai vede. Eu mă clatin nehotărît de pe un picior pe altul. Pantofarul se uită la mine şi îmi face semn către farfuria cu castraveţi:

— Serveşte de-aici, băiatu’, că-s tare buni!

— Nu, mulţumesc, zic eu, cum m-a învăţat mama odată, demult.

— Nu vrei un pahar de ţuică? zice el atunci.

— Nu, mulţumesc.

— Bine, dă el din umeri. Nici nu ştii ce pierzi.

De după o perdea apare nenea Victor, pe care îl ştiu din altă parte. Ne salutăm, ne strîngem mîinile şi-i spun de ce am venit. Mă simt bine: e aici un aer de comunitate în care aşa, mai pe margine, parcă am şi eu un loc. Nimeni nu pare să se grăbească, fiindcă aici, la demisol, lumea are timp din belşug, iar deadline-urile nu există. Nenea Victor parcă ghiceşte rostul nehotărîrii mele şi mă întreabă:

— Ai apucat să plăteşti?

— Nu, zic eu şi arăt spre pantofar.

— Vasile, cît face? îl dezmeticeşte nenea Victor pe ins.

— Ce să facă? tresare pantofarul.

— Păi, reparaţia, intervin eu, arătînd spre botine. Flecurile.

— Lasă, nu-i mai da nimic, că s-o zuitat! rîde croitoreasa, după care se apleacă peste maşina de cusut, care ţăcăne vioi.

— A, reparaţia! îşi aminteşte el şi se uită meditativ la botine. Zece lei, bine?

Bine. Plătesc şi dau să ies afară. A început să ningă zdravăn, cu fulgi mari, frumoşi, dar parcă nu mi-ar veni să ies din oaza asta. Am senzaţia că dacă urc treptele ce duc în stradă, o să înaintez nu un metru, ci douăzeci de ani. Pînă la urmă ies, ocolesc două maşini înghesuite una într-alta lîngă staţia de tramvai şi o iau spre casă, gîndindu-mă ce deadline-uri am săptămîna asta.

(text apărut în revista Orizont, februarie 2016)

Alte întrebări, alte răspunsuri

Săptămîna trecută m-a invitat să-i răspund la nişte întrebări – foarte fain legate unele de altele – Ştefan Ene (Jovi) pentru site-ul filme-carti.ro (adică aici).

A ieşit un interviu dintre cele pe care o să le ţin minte. M-am străduit să fiu şi sincer, şi limpede, ceea ce uneori nu-i aşa de uşor, dar pînă la urmă am povestit destule despre Fairia şi multe despre scris. Poate că uneori am fost prea pesimist:

Şi nu ştiu ce s-ar putea face. Probabil că nu mare lucru. Adică s-ar putea face multe, dar ar fi nevoie de o schimbare radicală în educaţie, în mentalitate, în societate. Genul de lucruri pe care tot spunem că vrem să le schimbăm, dar nu o facem niciodată. Iar la noi, cînd trebuie să se schimbe prea multe, de obicei nu se schimbă nimic.

Dar, cum ziceam, am fost sincer. Şi-mi plac întrebările care mă pun pe gînduri.

Un interviu pe libris.ro

Cei de la Libris (libris.ro) mi-au făcut plăcerea să mă declare autorul lunii februarie – ocazie cu care au pus în vînzare un set de volume de-ale mele cu autograf. Cum sînt eu însumi colecţionar de autografe (ale scriitorilor), ideea mi-a plăcut. E o formă de personalizare a produsului de serie care m-a atras de cînd eram adolescent.

Cu ocazia asta, Loredana Tudor mi-a propus şi un interviu care, zic eu, a ieşit tare bine:

„Tot mai bine e să fii scriitor…” Decît altceva, evident. Decît ceva la care nu mă prea pricepeam.

După 12 ani: Fairia – o lume îndepărtată

O mică-mare bucurie: după doisprezece ani, mi-am reeditat Fairia la Polirom, în colecţia „Top 10+”.

Ţin la cartea asta dintr-o mulţime de motive, obiective, subiective şi doar motive. Fairia e pentru mine Povestea, „basmul ce i l-aş spune ei”, şi mi-ar fi părut rău să n-o scriu. Într-un fel, e cartea la care ţin cel mai mult.

Fairia e legată de doi oameni tare dragi. Mai întîi de Alina, care a salvat-o din coşul de gunoi într-un moment – rar la mine – cînd mi-am manifestat fiţele creatoare. Alina mi-a fost cel mai bun judecător literar şi nu cred să fi greşit vreodată cînd am mers pe mîna ei.

Apoi mai e legată (mult, foarte mult) de Ovidiu Nimigean, care a văzut într-o povestire de treizeci de pagini un potenţial roman. Cînd l-am scris, dezvoltînd şi rafinînd povestea din Fairia, am făcut-o cu ochiul furişat la opiniile lui. De-aia, de exemplu, prefaţa lui Ovidiu e şi un prolog, cu o istorie proprie în spate.

Şi prima ediţie a cărţii a apărut în setul de şapte volume cu care Poliromul a lansat în 2004 colecţia „Ego.Proză”. Colecţia asta înseamnă azi foarte mult pentru literatura română şi mă bucur că am fost atunci acolo. Altfel poate că n-aş fi fost azi aici.

Fairia_1

 

Cazul Bodnariu şi isteria pedofilă

În ultimele zile presa românească e plină de relatări despre cazul Bodnariu, familia căreia serviciul pentru protecţia copiilor din Norvegia i-a luat cei cinci copii, pe motiv de violenţă familială. Iniţial se pare că ar fi existat şi o acuzaţie de îndoctrinare religioasă (familia în cauză fiind una penticostală), dar pare-se că acuzaţia s-a pierdut pe traseu, iar deocamdată lucrurile sînt foarte neclare.

Nu scriu aici ca să dau vreun verdict. Nici nu cred că poate da cineva vreunul. Doar că, din toate relatările, comentariile şi adăugirile jurnaliştilor şi cititorilor (unii direct interesaţi, coreligionari ai familiei în cauză – dar asta e firesc şi natural) nu reiese limpede dacă familia respectivă e sau nu într-atît de vinovată, fie şi după legile norvegiene, încît să li se ia cei cinci copii (inclusiv un sugar!) şi să fie daţi spre adopţie – eventual, unor familii diferite, pentru a despărţi nişte fraţi.

Am avut totuşi impresia că respectiva instituţie de protecţie a copilului, Barnevernet, are o putere imensă şi poate interveni relativ uşor în viaţa privată a familiilor norvegiene. În plus, are puterea discreţionară de a decide ce şi cît înseamnă abuz familial şi de a propune/impune măsuri radicale. Şi da, recunosc, nu am încredere în instituţiile care capătă puterea de a dirija viaţa privată a cetăţenilor şi a căror supravieţuire depinde de o activitate cît mai intensă, adică – în cazul de faţă – de descoperirea cît mai multor cazuri de abuz şi, poate, de realizarea unei „cote” de adopţii. Orice mecanism birocratic tinde să se extindă, nu să se reducă, şi îşi caută motive care să-i justifice existenţa – şi bugetele. Dacă Barnevernet ar fi cu adevărat eficientă, numărul cazurilor de violenţă familială ar trebui să scadă de la an la an; dacă ele cresc, fie instituţia nu e eficientă, fie face exces de zel şi devine abuzivă ea însăşi.

Ştiu că în cazul de faţă (asta şi datorită unei isterii media) există tendinţa de a acorda credit instituţiilor de stat sau locale în dauna unor părinţi acuzaţi de abuz. Or fi făcut ei ceva. Posibil. Poate chiar au făcut. Noi, românii, sîntem mai barbari şi mai necivilizaţi, norvegienii sînt civilizaţi şi rafinaţi. Dar soţii Bodnariu nu sînt primii părinţi (nici măcar primii părinţi români) care păţesc asta în Norvegia. Cazurile înşirate pe Wikipedia în limba engleză sînt doar cîteva exemple dintre multe altele, mai puţin mediatizate.

Poate că e vorba de o diferenţă culturală, cum spun unii, dar nu între România şi Norvegia. Mie mi se pare că într-o ţară unde un ministru al Educaţiei a putut declara „Credinţa că părinţii sînt cei mai potriviţi pentru a-şi creşte copii” (deşi ulterior a retractat) are unele probleme – umane, poate şi morale. Indiferent de cazul Bodnariu.

În fine, ca să ajung la ideea din titlu, există anumite trenduri ce devin la un moment dat populare şi determină decizii, comportamente, reguli şi acţiuni la nivel instituţional. Cîteodată ele se dovedesc dăunătoare în cel mai înalt grad, iar efectele lor sînt resimţite multă vreme de societate, însă la momentul respectiv sînt considerate corecte, adecvate şi legitime. Aşa a fost, de exemplu, eugenia, foarte populară la începutul secolului al XX-lea, inclusiv în Norvegia, şi pe care rasismul criminal al naziştilor a descalificat-o, sper, definitiv.

Dar în anii 1980, în Statele Unite, a existat o microtendinţă ciudată în rîndul unor asistenţi sociali: aceea de a descoperi în familiile americane obişnuite practici pedofile şi satanice, în care părinţii îşi supuneau copiii sodomizării şi îi sileau să participe la orgii şi ritualuri demonice. Au fost zeci de cazuri, zeci de condamnări la puşcărie grea, zeci, sute de copii traumatizaţi pe viaţă. Unii dintre ei cred şi azi că lucrurile respective chiar li s-au întîmplat. Doar că acele abuzuri sexuale nu au existat niciodată: ele au fost inventate de asistenţi sociali şi apoi, prin „întrebări deschise”, de fapt prin interogatorii dirijate şi ameninţătoare, au fost smulse mărturisiri la fel de dirijate de la copii. Cel mai cunoscut caz e cel din Kern County, din 1982, dar nu e nici pe departe singurul. Părinţii acuzaţi pe nedrept au fost eliberaţi tîrziu, s-au înstrăinat de copii, în schimb cei vinovaţi şi-au văzut de carierele lor, fără a fi traşi vreodată la răspundere. Ei şi-au făcut doar „datoria” – cu exces de zel, e drept, şi au nenorocit nişte oameni. Însă absolut legal.

Întrebări deschise, interogatorii purtate în privat cu copii… sună familiar? Ideea că un copil de 7-8-10 ani are discernămîntul unui adult, că nu poate fi influenţat şi nu i se pot inculca idei, declaraţii – chiar „fapte adevărate” -, că va spune adevărul şi e conştient de consecinţele lui… ei, ideea asta e o prostie. Asta e problema. Nu ştiu dacă părinţii Bodnariu şi-au molestat copiii şi nici nu vreau să mă pronunţ, dar ştiu că nişte copii pot fi convinşi să declare ce vrea un anchetator insistent, ba chiar să şi creadă asta – uneori toată viaţa.

Şi de asta mă tem cel mai tare. Da, soţii Bodnariu au recunoscut că şi-au pălmuit copiii cînd şi cînd. Prima măsură luată aşa, urgent, într-o lună, două, să fie oare chiar confiscarea copiilor şi trimiterea lor spre adopţie?

Da, graniţa dintre o uşoară corecţie şi o bătaie traumatizantă e foarte greu de stabilit, aşa că mai bine interzicem cu totul bătaia –  animalele îşi mai corectează puii cu cîte o lovitură de labă, dar oamenii au devenit prea tîmpiţi ca să mai ştie diferenţa între corecţie şi abuz, nu?

Doar că… mai ştie cineva care e graniţa de la care statul sau instituţiile publice pot interveni în viaţa individului? Sau, în cazul de faţă, cui îi aparţin copiii unei familii: familiei sau sistemului de stat? În Norvegia balanţa înclină încet-încet către stat. Iar argumentul cel mai des întîlnit al apărătorilor Barnevernet este că, de vreme ce Norvegia e atît de prosperă, cei de acolo nu au cum greşi, ştiu ei mai bine ce fac. Aşa cum ştiau şi cei din Kern County, California, din prospera Americă.

Prosperitatea are şi ea un preţ, cum ar zice furnica din colonie în timp ce-şi cară povara cu grijă, atentă să nu iasă din rînd.

De ce au murit

Întrebare cu răspuns multiplu: De ce au murit cei care au fost împuşcaţi la Revoluţia din Decembrie 1989 în Timişoara, Bucureşti, Sibiu etc.?

 

Răspunsuri:

Pentru ca să schimbăm imnul de stat şi stema de pe drapelul naţional.

Pentru ca grotesca nămetenie de beton armat numită Casa Poporului să devină Palatul Parlamentului.

Pentru ca cei mai lipsiţi de scrupule dintre noi să poată profita de ocazie şi să devină revoluţionari „cu certificat“, înfruptîndu-se astfel din moartea lor.

Pentru ca românii să ajungă să-l facă aproape preşedinte pe un fost lingău de curte – nici măcar de prima mînă – a familiei Ceauşescu.

Pentru ca foştii securişti, cei care ne-au băgat groaza în suflet, ne-au deformat vieţile şi ne-au sfărîmat oasele, să ajungă bancheri, asiguratori, oameni de afaceri oneşti şi, în general, milionari.

Pentru ca foştii activişti de partid, agramaţii graşi şi buboşi care ne scuipau şi ne umileau la şedinţele de partid, să devină deputaţi şi senatori şi mai graşi, şi mai buboşi, şi să ne scuipe şi să ne umilească din cel mai înalt forum al democraţiei.

Pentru ca ofiţerii care au tras în oameni în decembrie 1989, cei care au împrăştiat pe caldarîm creieri, inimi şi plămîni, să devină profesori universitari, generali multidecoraţi şi pensionari respectabili, cu toate cheltuielile plătite de noi, ceilalţi.

Pentru ca România să devină ţara muncitorilor necalificaţi, a asistaţilor social şi a emigranţilor cu înaltă calificare.

Pentru ca perioada comunistă să fie privită cu nostalgie şi de cei care nici n-au trăit-o, şi de cei care au trăit-o şi au înjurat-o din toţi rărunchii.

Pentru ca o gaşcă de tembeli să regrete comunismul, iar o altă gaşcă de tembeli să elogieze capitalismul, fără să-şi dea seama că în România nu am avut şi nu avem nici una, nici alta.

Pentru ca ura împotriva lor, a privilegiaţilor unui regim nici măcar ideologic, să se transforme azi în ura noastră împotriva noastră, în confruntări politice stupide, în timp ce idolii iubirii şi ţintele urii noastre se pupă pe gură în localuri elegante şi rîd de prostimea care îi adoră şi îi înjură.

Pentru ca să nu mai existe două tabere, „ei“ şi „noi“, şi nici doar bine şi rău, astfel încît să putem face cu toţii – şi cei buni, şi cei răi, şi politruci, şi disidenţi – compromisuri mai mici sau mai mari, după care să zicem că sînt doar nuanţe.

Pentru ca să se şteargă în sfîrşit distincţia între valorile autentice şi cele false, în aşa fel încît aurul să poată fi socotit gunoi, iar gunoaiele să fie puse la loc de cinste.

Pentru ca după 1989 să construim o societate bazată de furt şi minciună, de la furtul ajutoarelor trimise de naivul Occident pînă la furtul de fabrici, terenuri, case naţionalizate şi titluri academice, astfel încît astăzi aproape toate funcţiile din conducerea guvernului să fie ocupate de oameni cu dosare penale.

Pentru ca să putem lua credite doar cu buletinul.

Pentru ca să ne putem cumpăra maşini occidentale la mîna a doua.

Pentru ca să se poată cînta manele.

Pentru ca să ne înjurăm liber în trafic, pe trotuar, la restaurant şi la emisiunile de la televizor, fără să ne temem că o să fim arestaţi pentru atîta lucru.

Pentru ca să nu mai avem un singur post de televiziune la care să nu ai ce vedea, ci o sută de posturi de televiziune la care să nu ai ce vedea.

Pentru ca să umplem ţara de gunoaie în timp ce ne lăudăm cu frumuseţea ei.

Pentru ca să putem defrişa, deşertifica şi distruge fiecare bucată de plai mioritic.

Pentru ca să facem bani mulţi şi să trăim şi noi ca în Dallas sau ca în Beverly Hills.

Pentru ca în fiecare decembrie, înainte de Crăciun, să urmărim la televizor emisiuni despre revoluţie, să ne amintim de moartea martirilor noştri şi să ne înduioşăm puţin, poate chiar să vărsăm o lacrimă, iar după aceea să ne simţim mai buni şi mai curaţi – şi poate şi un pic bucuroşi că nu am fost noi în locul lor.

Pentru ca niciodată, dar absolut niciodată, să nu mai credem cumva că în România lucrurile se pot schimba graţie cetăţenilor oneşti şi bine intenţionaţi.

Pentru ca să primim paşapoarte şi să ne putem căra naibii din ţara asta a ratării generalizate (chiar dacă n-am vrut sau n-am fost în stare s-o facem cu toţii).

„De proşti. De-aia au murit, că au fost proşti“, cum zicea la un miting electoral cu scîntei o doamnă cu sărmăluţe-n cap dintr-un mare partid al fostei alianţe USL.

Dar, în primul rînd, au murit ca să fim cu toţii liberi. Ce am făcut noi cu libertatea asta ne priveşte.

(text apărut în revista Orizont, decembrie 2015)