Disco Titanic (fragment)

dt-micAcum începuse să vorbească fostul coleg al Emiliei, Radu Pavel Gheo. Îl mai întîlnise de vreo două ori, pe fugă – o dată tot la o lansare a Emiliei. Era un ochelarist blond şi creţ, înăltuţ, slăbănog şi cam aplecat de spinare. Uite, el nu venise îmbrăcat la sacou şi nici măcar la cămaşă. Purta  un tricou alb, prost călcat, şi o pereche de blugi albaştri, lungi. Stilul optzecist, clar, l-ar fi recunoscut de la un kilometru. Deşi nu îl vedea cu totul de-acolo, din spatele librăriei, era gata să parieze că blondul avea în picioare adidaşi albi. Şi ciorapi albi, cum altfel? Gheo era tipul aflat la o strîngere de mînă de Bill Gates, ăla care fusese în State un an împreună cu nevastă-sa şi, cînd se întorsese, scrisese o carte despre America. Îi plăcuse cartea, se citea lejer, dar cel mai mult admirase felul în care individul transformase emigrarea lui ratată penibil într-un succes literar. Sigur, succes în România, unde lumea încă mai căsca gura la tot ce mirosea a America sau Occident, dar tot era ceva. Acum ascultă o vreme discursul emigrantului eşuat, deşi vorbitorul avea o voce ca de răţoi, care îi dădea un aer neserios. Începuse cu o glumiţă, aşa cum învăţase, probabil, de la americani, zicînd că el fusese coleg cu Emilia, dar nu de asta o lăuda, fiindcă, dacă şi-ar lăuda toţi colegii de odinioară, nu i-ar mai rămîne timp să citească scriitori buni şi poeţi buni. Apoi luă un ton grav şi povesti cum în acest volum emoţiile se acumulează vers după vers, descărcîndu-se plenar la finalul fiecărui poem – ca o ejaculare, îşi zise el –, şi cum în poezie există o artă a dozării efectelor, o artă a seducţiei lirice pe care Emilia Jivan o stăpîneşte pe deplin, chiar cu şiretenie, ar putea spune el şi uite că o şi spune – şi blondul îi aruncă o ocheadă jucăuşă Emiliei, care plecă ochii încadraţi de ochelari şi se înclină uşor înspre el.

— Poezia, poezia e singura artă a cuvîntului ce aspiră să fie dus la perfecţiune. Iar eu, ca prozator, o recunosc cu onestitate cînd o întîlnesc. Perfecţiunea, vreau să zic, măcăni Gheo. În Doruri fecunde aspiraţia aceasta spre perfecţiune se simte în fiecare poem – şi nu exagerez cînd spun asta –, această pricepere combinată cu fiorul liric autentic, această dezvăluire a sentimentelor, filtrată prin…

I se închiseră urechile. Mai auzise şi el, ca şi pişcotarii, nenumărate discursuri similare şi acum se întrebă, mirat şi încîntat de mirarea lui, cum de reuşeau scriitorii ăştia să spună de fiecare dată aceleaşi lucruri folosind mereu alte şi alte cuvinte. Era o idee interesantă. Păcat că nu i-o putea împărtăşi Emiliei! În nici un caz, se îngrozi amuzat. Apoi se ruşină: de ce-i tot venea să facă mişto de cărţile ei? Nu erau proaste, aşa zicea lumea. Şi lui Loţi îi plăceau mult. OK, el nu se pricepea la poezie… dar era nevastă-sa, iubita lui, ce pizda mă-sii.

În fine, după vreo zece minute vorbitorul încheie şi el, o sărută pe Emilia cam tot aşa cum făcuse şi cel dinaintea lui, de parcă n-ar fi vrut să scape ocazia, apoi se aşeză, în zgomotul regulamentar al aplauzelor.

(în curs de apariţie la Editura Polirom)

Lipe cvatu (Disco Titanic)

— Semnul ăla mare cu Tito s-a dus…
— Evident, întări Boris, prinzîndu-i privirea. Odată cu căcatul de Iugoslavia.
Deschise gura, dar nu zise nimic. Merseră mai departe, căutînd umbra rară a palmierilor de pe mal, şi, după ce ocoliră o clădire în paragină, cu geamurile sparte, oblonite, şi pereţii albi acoperiţi cu graffiti, ajunseră pe un trotuar lat, ce ducea înspre Riva, urmând conturul ţărmului. La mal erau ancorate în şiruri ordonate zeci de bărci pescăreşti. Îşi dădu seama că reface primul lui drum spre promenadă, din seara cînd îi cunoscuse pe Boris şi Frane. Vremuri frumoase. Dracu’ să le ia! Simţi deodată pe cot mîna Emiliei şi tresări.
— Vlăduleţu, unde mergem? întrebă ea încet.
Îşi aminti că Emilia nu înţelege nimic din ce vorbeau.
— Să… să bem ceva. Ne-au invitat să bem ceva.
Emilia dădu din cap: da, normal.
Brusc, auzi de undeva acordurile unei melodii pe care o ştia foarte bine şi care n-avea cum să răsune aici: Lipe cvatu a celor de la Bijelo Dugme, o piesă rock de dragoste cu iz patriotic despre fosta Iugoslavie. O melodie superbă, dar cine îndrăznea s-o facă să răsune aici, pe promenada turistică a Splitului, la volum maxim? Se uită spre Boris şi îl văzu cum caută sursa din priviri, apoi se îndreaptă hotărît spre un Volkswagen Golf alb şi hîrbuit, parcat pe marginea străzii. Îl urmă rapid, iar Emilia şi Marina veniră încet după ei. Boris ajunse la maşină şi i se auzi vocea tunătoare:
— Ce pizda mamii voastre e asta?

(fragment din Disco Titanic)

Pe Facebook

Pînă de curînd tot ezitam să fiu pe Facebook. De-acum însă, după ce am văzut declaraţia recentă a rectorului Universităţii Babeş-Bolyai, dl profesor dr. Ioan Aurel Pop, şi reacţiile care au urmat, am decis că ar fi ridicol să nu mă folosesc şi eu de un instrument atît de global şi care a ajuns să stîrnească asemenea polemici. M-a zgîndărit, e drept, şi retorica folosită pe ici, pe colo, tendinţa de generalizare şi suficienţa cu care se trasează graniţe generaţioniste.

Aşadar, voi fi şi eu pe-acolo,  cu „generaţia Facebook” – cînd şi cînd, după posibilităţi. Pagina aia a mea tot există de ani buni:

https://www.facebook.com/gheopavelradu/

În ce priveşte problema generaţiilor şi mai ales a superficialei generaţii tinere de astăzi, care nu se ridică în nici un caz la nivelul generaţiei tinere de ieri (şi bătrîne de azi), cel mai reuşit text pe tema asta pe care l-am citit îi aparţine lui Mick Astner, un poet minunat şi un eseist cu o ironie fină. A apărut luni, cred, în „Ziarul de Iaşi” şi e intitulat simplu O poveste veche de cînd lumea.

DEX-ul şi sexul – acum într-o nouă prezentare

Din motive obiective, apuc tot mai rar să scriu pe blog. Tot mai rar.

Măcar să amintesc că recent, adică acum vreo săptămînă, a apărut la Editura Polirom ediţia a doua din DEX-ul şi sexul, ediţie revizuită şi binişor adăugită, cum i-am zis. Asta fiindcă am obiceiul ca la fiecare reeditare să-mi revizuiesc cărţile atît cît mi se pare necesar. Aşa am făcut de fiecare dată şi cu Adio, adio patria mea…, şi cu Românii e deştepţi, şi cu Fairia – o lume îndepărtată şi cam întotdeauna. Uneori textul se scurtează, devine mai concis (de obicei proza), alteori se lungeşte, din alte motive şi cu alte justificări.

Ediţia nouă din DEX-ul şi sexul are, dincolo de revizuiri, vreo sută de pagini suplimentare. Ştiu că e mult, dar la un volum de eseuri pe teme favorite (DEX-ul, sexul, plexul) e uşor să adaugi: în timp şi cu vîrsta :-), îţi vin idei noi. Şi descoperi lucruri noi – ediţia tipărită a Pisicii în cizme, de exemplu (cunoscătorii ştiu…).

Şi-apoi de la ediţia anterioară au trecut unsprezece ani.

coperta1

Meciul altei generaţii

O să mă uit în seara asta la TV la meciul României cu Albania, măcar că nu mai sînt nici pe departe microbistul care eram la 11-12 ani.

Dar, cu rămăşiţele alea de pasiune fotbalistică, mă apucă jalea cînd văd că partida de-acum e numită în presă „meciul unei generaţii”.

Pe vremea cînd eram student, urmăream cu sufletul la gură partidele României de la Mondialul american. Meciul cu „revelaţia” Columbia. Meciul cu Argentina. Meciul cu Suedia, care ne-a învins la penaltiuri şi a cîştigat ulterior finala mică la CM. Tot aşa li se spunea pe atunci: meciul unei generaţii. Doar că era o altă, o cu totul altă generaţie.

Şi totuşi… de la Argentina (sau Anglia) la Albania? Oare cînd ne-am temut ultima oară că naţionala de fotbal a României n-o să învingă Albania? Sau Insulele Feroe, dacă-mi amintesc eu bine istoria recentă?

Sic transit gloria Romaniae. Deşi se poate şi mai jos. Pariem pe următorii patru ani?

 

Update: România – Albania: 0-1. Moment istoric.

„Noapte bună, copii!” – „Buona notte, bambini!”

Săptămîna aceasta începe Salonul Internaţional de Carte de la Torino. Iar acolo, printre sutele de lansări de carte, întîlniri cu editorii şi tot ce e şi-o să mai fie, o să se lanseze şi cîteva volume ale scriitorilor români. Pentru cei interesaţi, programul complet al lansărilor şi al evenimentelor culturale româneşti se poate găsi aici.

Se vor lansa volume în traducere de Elena Vlădăreanu, Mircea Cărtărescu, Marta Petreu, Ruxandra Cesereanu etc. Printre ele, şi Noapte bună, copii! – acum Buona notte, bambini!, publicat de editura La Zisa din Palermo şi tradus de Maria Luisa Lombardo şi Mauro Barindi, cărora sper să le pot mulţumi cum se cuvine.

Buona notte bambini

Sîmbătă, pe 14 mai, la ora 16.00, la Sala Romania, în pavilionul trei al salonului de carte torinez, se va face lansarea oficială a romanului în versiunea italiană. Ca întotdeauna, cu sprijinul Institutului Cultural Român. Şi, cu puţin noroc, poate că o să fiu şi eu de faţă.

 

Timişoara, vatră de ţepari

O ştire apărută pe Hotnews pomeneşte de o nouă investiţie, de 600 de milioane de euro, pe care cei de la grupul Daimler o vor face la Kecskemet, în Ungaria, pentru extinderea fabricii Mercedes de acolo.

E o ştire bună pentru timişoreni, ca să afle ce au pierdut graţie faptului că trăiesc în această vatră strămoşească locală. Iată un scurt citat de pe România curată, dintr-un text despre marile tunuri de la nivel local:

„…pe acel teren ar fi putut fi cea mai mare investiţie greenfield a României postdecembriste.  E vorba de fabrica auto a concernului Daimler, unde s-ar fi putut produce modelele Mercedes Clasa A şi Clasă B. Corupţia, incompetenţa şi lipsa de viziune i-au făcut pe aleşii noştri din 2008, începând de la premierul Călin Popescu Tăriceanu, actualmente cocoţat pe jilţul de Preşedinte al Senatului, până la şi mai meschinii politicieni locali şi afacerişti venali, să încerce să tragă un mic tun imobiliar, de bun venit, celor de la Daimler. Aşa ca nemţii s-au suit în avion şi au plecat, alegând Kecskemet, un oraş nici jumătate cât Timişoara, care însă i-a primit pe nemţi cu covorul roşu. Uzina de la Kecskemet e prima fabrică construită de Daimler în afara Germaniei pe continentul european şi în 2016 de pe porţile ei a ieşit Mercedesul cu numărul 500.000.  Ei au o producție anuală estimată la 3 miliarde de euro și exportă mașinile ”Made in Kesckemet” în 180 de țări.”

Aşa-i că Banatu’-i fruncea?