Disco Titanic la Timişoara

Sîmbătă, 3 decembrie, la ora 18.00.
La Două Bufniţe (Piaţa Unirii, nr. 11).
Povestim despre iubiri adolescentine, despre trădare, despre discoteci, obsesii, orori. Despre fosta Iugoslavie şi Republica Banat. Despre bănăţeni şi olteni şi sîrbi şi bosniaci şi croaţi. Despre noi şi ceilalţi. Despre Timişoara de azi şi lumea de azi.
Cu Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu. Cu Oana şi Raluca. Cu toţi prietenii care vor să ni se alăture.
Disco Titanic.
(Bila jednom jedna zemlja.)

afise-deschidere-5

La Bucureşti, la Gaudeamus

Ieri, într-o fugă de 24 de ore, am fost la Bucureşti, la tîrgul de carte Gaudeamus, şi am lansat şi eu (la apă – puşchea pe limbă!) „Disco Titanic”.
Lume multă, îmbucurător de multă peste tot, abia aveai loc să treci printre standuri. Oameni cu plase încărcate cu cărţi, scriitori care se întîlnesc şi stau de vorbă aprins, fiindcă cine ştie cînd se mai întîlnesc, copii, mulţi copii cu cărţi…
Pentru mine a fost şi o ocazie să mă întîlnesc cu prieteni dragi pe care-i văd o dată pe an, în cel mai bun caz. Dar de obicei o dată la un lustru. Fiindcă de globalizat ne-am globalizat mai mult virtual. Nu-i de-adevăratelea, sînt trucaje, ca să mă autocitez.
Lansarea a fost cum mi-aş fi dorit-o, cu vorbitorii pe care mi i-aş fi dorit. Şi Radu Paraschivescu, şi Robert Şerban cunoşteau bine, bine de tot, lumea din carte încă înainte de a o citi. S-au amuzat, şi ne-am amuzat sub întrebările lui Eli Bădică, dînd din cap ştiutor-masculin cînd Robert a pomenit de faimosul Treci Kanal al iugoslavilor şi filmele lor nemaivăzute (de fapt interzise) pe orice alt canal TV naţional. Iar eu mi-am recunoscut neputinţa la jocul de baschet, mai ales în faţa lui Robert (da, are legătură cu cartea).
Şi lucrurile s-au potrivit aşa de bine, că nici unul dintre noi n-a mai plecat de la standul Poliromului: imediat după asta s-a lansat antologia aceea savuroasă, „Scriitori la poliţie”, coordonată de Robert Şerban, în care erau şi Radu, şi Ioana Nicolae, şi Lavinia Bălulescu, şi Veronica Niculescu, şi Alex Potcoavă, şi Radu Sergiu Ruba, şi destui alţii. Nici n-am ştiut că am atîţia prieteni „ilegalişti”.

image3

Disco Titanic (fragment)

dt-micAcum începuse să vorbească fostul coleg al Emiliei, Radu Pavel Gheo. Îl mai întîlnise de vreo două ori, pe fugă – o dată tot la o lansare a Emiliei. Era un ochelarist blond şi creţ, înăltuţ, slăbănog şi cam aplecat de spinare. Uite, el nu venise îmbrăcat la sacou şi nici măcar la cămaşă. Purta  un tricou alb, prost călcat, şi o pereche de blugi albaştri, lungi. Stilul optzecist, clar, l-ar fi recunoscut de la un kilometru. Deşi nu îl vedea cu totul de-acolo, din spatele librăriei, era gata să parieze că blondul avea în picioare adidaşi albi. Şi ciorapi albi, cum altfel? Gheo era tipul aflat la o strîngere de mînă de Bill Gates, ăla care fusese în State un an împreună cu nevastă-sa şi, cînd se întorsese, scrisese o carte despre America. Îi plăcuse cartea, se citea lejer, dar cel mai mult admirase felul în care individul transformase emigrarea lui ratată penibil într-un succes literar. Sigur, succes în România, unde lumea încă mai căsca gura la tot ce mirosea a America sau Occident, dar tot era ceva. Acum ascultă o vreme discursul emigrantului eşuat, deşi vorbitorul avea o voce ca de răţoi, care îi dădea un aer neserios. Începuse cu o glumiţă, aşa cum învăţase, probabil, de la americani, zicînd că el fusese coleg cu Emilia, dar nu de asta o lăuda, fiindcă, dacă şi-ar lăuda toţi colegii de odinioară, nu i-ar mai rămîne timp să citească scriitori buni şi poeţi buni. Apoi luă un ton grav şi povesti cum în acest volum emoţiile se acumulează vers după vers, descărcîndu-se plenar la finalul fiecărui poem – ca o ejaculare, îşi zise el –, şi cum în poezie există o artă a dozării efectelor, o artă a seducţiei lirice pe care Emilia Jivan o stăpîneşte pe deplin, chiar cu şiretenie, ar putea spune el şi uite că o şi spune – şi blondul îi aruncă o ocheadă jucăuşă Emiliei, care plecă ochii încadraţi de ochelari şi se înclină uşor înspre el.

— Poezia, poezia e singura artă a cuvîntului ce aspiră să fie dus la perfecţiune. Iar eu, ca prozator, o recunosc cu onestitate cînd o întîlnesc. Perfecţiunea, vreau să zic, măcăni Gheo. În Doruri fecunde aspiraţia aceasta spre perfecţiune se simte în fiecare poem – şi nu exagerez cînd spun asta –, această pricepere combinată cu fiorul liric autentic, această dezvăluire a sentimentelor, filtrată prin…

I se închiseră urechile. Mai auzise şi el, ca şi pişcotarii, nenumărate discursuri similare şi acum se întrebă, mirat şi încîntat de mirarea lui, cum de reuşeau scriitorii ăştia să spună de fiecare dată aceleaşi lucruri folosind mereu alte şi alte cuvinte. Era o idee interesantă. Păcat că nu i-o putea împărtăşi Emiliei! În nici un caz, se îngrozi amuzat. Apoi se ruşină: de ce-i tot venea să facă mişto de cărţile ei? Nu erau proaste, aşa zicea lumea. Şi lui Loţi îi plăceau mult. OK, el nu se pricepea la poezie… dar era nevastă-sa, iubita lui, ce pizda mă-sii.

În fine, după vreo zece minute vorbitorul încheie şi el, o sărută pe Emilia cam tot aşa cum făcuse şi cel dinaintea lui, de parcă n-ar fi vrut să scape ocazia, apoi se aşeză, în zgomotul regulamentar al aplauzelor.

(în curs de apariţie la Editura Polirom)

Lipe cvatu (Disco Titanic)

— Semnul ăla mare cu Tito s-a dus…
— Evident, întări Boris, prinzîndu-i privirea. Odată cu căcatul de Iugoslavia.
Deschise gura, dar nu zise nimic. Merseră mai departe, căutînd umbra rară a palmierilor de pe mal, şi, după ce ocoliră o clădire în paragină, cu geamurile sparte, oblonite, şi pereţii albi acoperiţi cu graffiti, ajunseră pe un trotuar lat, ce ducea înspre Riva, urmând conturul ţărmului. La mal erau ancorate în şiruri ordonate zeci de bărci pescăreşti. Îşi dădu seama că reface primul lui drum spre promenadă, din seara cînd îi cunoscuse pe Boris şi Frane. Vremuri frumoase. Dracu’ să le ia! Simţi deodată pe cot mîna Emiliei şi tresări.
— Vlăduleţu, unde mergem? întrebă ea încet.
Îşi aminti că Emilia nu înţelege nimic din ce vorbeau.
— Să… să bem ceva. Ne-au invitat să bem ceva.
Emilia dădu din cap: da, normal.
Brusc, auzi de undeva acordurile unei melodii pe care o ştia foarte bine şi care n-avea cum să răsune aici: Lipe cvatu a celor de la Bijelo Dugme, o piesă rock de dragoste cu iz patriotic despre fosta Iugoslavie. O melodie superbă, dar cine îndrăznea s-o facă să răsune aici, pe promenada turistică a Splitului, la volum maxim? Se uită spre Boris şi îl văzu cum caută sursa din priviri, apoi se îndreaptă hotărît spre un Volkswagen Golf alb şi hîrbuit, parcat pe marginea străzii. Îl urmă rapid, iar Emilia şi Marina veniră încet după ei. Boris ajunse la maşină şi i se auzi vocea tunătoare:
— Ce pizda mamii voastre e asta?

(fragment din Disco Titanic)

Pe Facebook

Pînă de curînd tot ezitam să fiu pe Facebook. De-acum însă, după ce am văzut declaraţia recentă a rectorului Universităţii Babeş-Bolyai, dl profesor dr. Ioan Aurel Pop, şi reacţiile care au urmat, am decis că ar fi ridicol să nu mă folosesc şi eu de un instrument atît de global şi care a ajuns să stîrnească asemenea polemici. M-a zgîndărit, e drept, şi retorica folosită pe ici, pe colo, tendinţa de generalizare şi suficienţa cu care se trasează graniţe generaţioniste.

Aşadar, voi fi şi eu pe-acolo,  cu „generaţia Facebook” – cînd şi cînd, după posibilităţi. Pagina aia a mea tot există de ani buni:

https://www.facebook.com/gheopavelradu/

În ce priveşte problema generaţiilor şi mai ales a superficialei generaţii tinere de astăzi, care nu se ridică în nici un caz la nivelul generaţiei tinere de ieri (şi bătrîne de azi), cel mai reuşit text pe tema asta pe care l-am citit îi aparţine lui Mick Astner, un poet minunat şi un eseist cu o ironie fină. A apărut luni, cred, în „Ziarul de Iaşi” şi e intitulat simplu O poveste veche de cînd lumea.