Mărturisiri
Luna aceasta au apărut la Polirom două cărţi de dialoguri în care, printre alţi scriitori de diverse vîrste, pe care i-am citit şi sper să îi mai citesc şi de-acum înainte, sînt inclus şi eu. Ambele volume aparţin unor critici literari contemporani, tineri (ca şi mine 
) şi care cunosc atît autorii, cît şi cărţile lor. Cu alte cuvinte, amîndoi ştiu ce fac în cărţile lor.
Prima, în ordinea apariţiei, e cea a lui Daniel Cristea-Enache, Literatura de azi. Dialoguri pe net, deşi dialogul cu el e mai recent, cronologic vorbind.
Cealaltă e a lui Marius Chivu şi e intitulată Ce-a vrut să spună autorul.
Nu am ajuns să pun încă mîna pe nici una din ele, dar abia aştept. Bag mîna în foc că amîndouă sînt captivante în nenumărate feluri – şi-o să explic acum de ce. Dincolo de ce-am spus deja (sînt doi critici de prima mînă, îi cunosc pe autori, cu biografiile, cărţile lor and stuff), mai e ceva – cel puţin în ceea ce priveşte experienţa mea cu ei.
Mie nu prea îmi place să scriu despre propria-mi biografie. Cred că se vede asta şi pe blog. Blogul meu nu e un jurnal personal: chiar şi cînd vorbesc despre întîmplări actuale, ocolesc, apoi ajung la generalizări – şi o fac reflex, pentru a evita să mă deschid aşa, în faţa lumii.
Recitindu-mi interviurile incluse în volume, mi-am dar seama că asta au reuşit cei doi critici-intervievatori, cel puţin cu mine: m-au făcut să povestesc lucruri pe care în mod normal le spun doar în cercuri foarte restrînse sau nu le spun deloc. (Iar prin cercuri foarte restrînse înţeleg adesea o singură persoană, nu-i greu de ghicit care.) M-au făcut să mărturisesc, să recunosc, să povestesc nepovestite. Uneori m-au strîns cu uşa – metaforic vorbind – să “dau pe goarnă” chestii, legate şi de scris, dar şi de alte aspecte, mai personale.
În dialogurile cu ei am povestit de dragul de a povesti, chiar de a mă confesa, ceea ce nu fac aproape deloc sau o fac controlat şi calculat, cu un anumit scop, de obicei narativ, ca în Adio, adio, patria mea… Iaca, s-a întîmplat. Sînt curios să văd ce-au stors cei doi de la ceilalţi. Cu mari speranţe, fiindcă nu vreau să fiu singurul care s-a mărturisit.
Aşa se învaţă istoria comunismului
Am aflat, graţie celor de la Dilema veche, de unul din cele mai cuceritoare proiecte interactive din ultima vreme, unul legat de istoria comunismului. Inteligent, fermecător, dinamic. Excelent pentru nostalgici, chiar dacă o să le mai ucidă din nostalgie, indispensabil pentru cei mai tineri, care nu ştiu exact ce-a însemnat perioada comunistă, de ce mai contează ea şi astăzi şi de ce o să le strice şi viaţa de mîine:
http://www.istoriacomunismului.ro/#/home
P.S.: Şi cît de actual pare cîntecelul despre Bălăceni!
Alţi primari, aceeaşi marfă slabă
A apărut între timp în Suplimentul de cultură şi textul despre primarii din cîteva oraşe mai mari: Constanţa, pe care văd că edilul vrea să-l transforme într-un oraş-bordel, Iaşi şi Timişoara. Ultimele două au, în opinia mea, printre cei mai slabi şi mai ridicoli primari din întreaga lor istorie. Dar, fiind aleşi legitim, cu peste jumătate din voturile valabile şi într-un singur tur, sînt ceea ce şi-a dorit cetăţeanul mediu al oraşului. Sînt exact întruchiparea ieşeanului sau timişoreanului (sau – să nu uit – a constănţeanului) tipic.
Cum ziceam, despre ei am scris. Aici.
Despre primari
Îmi dau seama că nu prea mai apuc să scriu pe blog şi nu vreau să transform o plăcere într-o obligaţie. Aşa că scriu cînd apuc.
Să spun însă (ca un soi de explicaţie-precizare-reclamă) că îmi scriu săptămînal opiniile în altă parte: în Suplimentul de cultură din Iaşi. Săptămîna aceasta despre marii primari, cei mai vizibili primari de oraşe, adică – deocamdată – despre cei din Bucureşti.
Se pregătesc cei din Constanţa, Iaşi, Timişoara.
Limbi Nocturne
În seara asta, pe TVR1, la emisiunea “Nocturne” a Marinei Constantinescu, invitat special… ta-daam! Mihai Gîdea.
Da, deci aşa. Let’s limbău! How low can you go?
Destine imobiliare
Casa care apare fragmentar în fotografie, aflată în zona rezidenţială a Timişoarei, a fost confiscată de regimul comunist şi a fost o vreme sediul Securităţii. În ea au fost anchetaţi, torturaţi şi, bănuiesc, omorîţi “duşmani ai regimului” în anii cei mai duri ai comunismului românesc.
După 1990 clădirea a fost revendicată, drepturile litigioase au fost cumpărate de cineva dintr-unul din clanurile “ţiganilor de mătase” care controlează centrul Timişoarei, iar în scurt timp s-a rezolvat şi problema retrocedării. Fostul sediu al Securităţii a devenit, cum se vede, un castel personalizat, cu nume maiestuos. Întorsăturile istoriei româneşti.
Jocul cu păsările moarte
Văd afişul din fotografie de mai bine de cinci ani. Încă nu s-a rezolvat? Există atît de mulţi părinţi care lasă copiii să se joace cu hoituri cu pene? Probabil că da: e jocul preferat al copiilor. Cei de la Inspectoratul pentru Sănătate trebuie să ştie. Oare există şi campionate? Sau schimburi de păsări moarte, cum erau cele cu bile colorate? Uite, dacă pun şapte vrăbii moarte plus un porumbel, îmi dai struţu’ tău?
De investigat.
De la cultură la sepultură
Încă de cînd a fost înlocuită conducerea Institutului Cultural Român, se profilau lucruri urîte. Nu-mi aduc eu aminte cîte s-au întîmplat în decursul a mai puţin de un an – de la demiterea fără explicaţii a directorilor unor ICR-uri din lume pînă la înfiinţarea unor fanteziste ICR-uri locale, care urmau să decopere tinere talente neexploatate, în locuri precum Tîrgu-Jiu sau Baia Mare.
Pe domnul Marga nu l-au oprit din acţiunile sale păguboase nici protestele unor intelectuali europeni de anvergură, precum Adam Michnik, Herta Müller sau Tomas Tranströmer, aşa că de ce l-ar fi oprit protestele unor ghibirdici de România? Chiar dacă daunele produse prestigiului cucerit de ICR în lume în ultimii ani vor fi greu de cuantificat. (Apropo, chiar crede cineva că a-i trata cu ţîfnă pe Michnik, Müller şi alţii asemenea lor e un gest ce atrage simpatia intelectualităţii europene?)
Nu ştiu dacă domnului Marga îi pasă. După felul în care s-a comportat încă de la începuturile mandatului său (şi despre care am scris anul trecut în Suplimentul de cultură), nu cred. Îl deranjează însă orice formă de opoziţie şi reacţionează violent. Îi place să facă lucrurile aşa cum are el chef. Ştie. Vede. Nu greşeşte. Nu acceptă opoziţie. Seamănă mai degrabă cu un politician decît cu un om de cultură. Iar tiparul e vechi, l-am trăit pe pielea noastră destulă vreme. Vorba proverbului: “Dacă-i dai nas lui Ivan, el se suie pe divan”. Ceea ce a şi făcut.
Între timp lucrurile s-au precipitat. Radu Vancu a iniţiat luna trecută o petiţie, “Adio, ICR!”, pe care a înaintat-o Senatului României. Cîţiva dintre intelectualii importanţi ai României au anunţat că nu vor participa la Salonul de Carte de la Paris, care – e bine să nu uităm! – are România ca invitat de onoare graţie eforturilor fostei echipe ICR de acolo, pe care dl Marga, desigur, a schimbat-o. Ca să vină “ai noştri”! Un interviu acordat de Filip Florian Observatorului cultural, în care scriitorul critică noua politică (vorba vine!) a ICR-ului, a atras un răspuns cvasi-pamfletar de la o instituţie pe care o asociem cu (vorba vine!) diplomaţia culturală. La fel păţit şi Andrei Pleşu. Au păţit-o şi Lia şi Dan Perjovschi – consideraţi artişti de valoare îndoielnică de instituţia care (vorba vine!) promovează valorile culturale româneşti, şi asta tocmai cînd cei doi primiseră prestigiosul premiu “Prinţesa Margriet”, acordat de Fundaţia Culturală Europeană. Şi lista ar putea continua.
Dar n-are rost. E clar că dl Marga are o viziune proprie asupra culturii româneşti şi universale, una dominată de resentiment şi obsedată de control autoritar. Poate că de aici vin şi reacţiile umorale ale site-ului ICR (ca să folosesc o prosopopee) – dar, cum nu sînt psiholog, nu risc diagnostice individuale.
Instituţionale da: la ora actuală ICR-ul e într-o prăbuşire de prestigiu explicabilă doar prin felul în care a fost condus în ultimele luni. Numit politic, dl Marga a acţionat politic. Orice ar avea de reproşat unii ori alţii fostei conduceri a Institutului Cultural Român (deşi, lucru interesant, mulţi dintre cei vocali astă-vară par să-şi fi consumat de-atunci resursele justiţiare şi morale), diferenţa dintre echipa lui Patapievici şi cea de acum e ca de la cultură la sepultură.
P.S.: Citesc cu un oarecare amuzament (cam amar) că săptămîna aceasta Comisia pentru Cultură a Senatului României ar putea propune demiterea dlui Marga. Propunerea ar urma să o facă un senator PPDD, adică al PartiduluiDomnuluiDanDiaconescu. Fără mari speranţe, mă gîndesc totuşi că ar fi un gest de justiţie poetică à la Caragiale.
Limba română, expulzată. Sau deportată?
Aflu cel puţin o dată pe săptămînă, în special din cotidiene şi jurnale de ştiri televizate, dar chiar şi din cărţi de ficţiune, traduceri din literatura de limbă engleză, cum diverşi cetăţeni sînt deportaţi în ţara lor de origine: “Infractorii vor fi deportaţi în România.” “Străinii care nu respectă legile trebuie deportaţi în ţara lor de origine.” Deportaţi, deci trimişi acasă. Altfel spus, transportaţi, dar aşa, mai cu de-a sila.
Acum e drept că pentru unii expedierea în ţara lor necăjită din Occidentul tuturor posibilităţilor ar putea înseamna o deportare. Dar pentru cei care traduc asemenea ştiri, declaraţii sau (culmea!) texte literare nu, în nici un caz!
Conform dicţionarelor:
- a deporta: a trimite pe cineva într-o regiune îndepărtată, ca măsură represivă; a exila; a surghiuni
- a expulza: a izgoni dintr-un stat, a obliga pe cineva să părăsească o ţară, a da afară pe cineva de pe teritoriul ţării
Şi în engleză, desigur, că de-acolo se trage tot mai tare limba română:
- to deport: to expel from a country.
Ring a bell? Zdrăngăneşte o talangă?
Limbă de lemn (old school)
Am găsit pe undeva o mostră de limbă de lemn din perioada stalinistă, reprodusă într-un număr mai vechi din România literară (nr. 47 din 1997). E greu, dacă nu imposibil, să mai găseşti azi aşa ceva. Pe atunci exista o măiestrie inegalabilă a spunerilor care nu spuneau nimic, un meşteşug care, ce-i drept, nu a dispărut, dar şi-a pierdut mult, mult din rafinament.
E vorba de un text trimis spre stilizare de la defuncta ARLUS (Asociaţia Română pentru Strîngerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică), în care se cerea “începerea aducerii la îndeplinire a operaţiilor pregătitoare în vederea iniţierii organizării modului debutului promovării dezvoltării conştiinţei necesităţii abordării proceselor prioritare privind urgenţa primelor măsuri planice”.
Am copiat textul cuvînt cu cuvînt. Este că e greu de imaginat un fel mai alambicat de a spune “Ne pregătim temeinic să facem pregătiri”? Adică nimic?
Cautare
Pagină oficială facebook
facebook.com/radupavelgheoBio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiţă). Scriitor. Român din România, bănăţean din Banat şi, în esenţă, ticvăneanţ(-mic) şi cetăţean universal. [Continuare]
Comentarii recente
{ De ce nu am crede ca ati facut-o si acum "controlat si calculat"? Vom citi si vom vedea. Si de ce ar fi asa de... } –
{ Niste minime detalii n-ar strica, spre exemplu unde-i afisul, in ce loc se manifesta problema .. habar n-aveam de asa ceva. } –
{ @Victor L.: Vă mulţumesc mult. Să aveţi şi dumneavoastră un Paşti luminos şi zile pline de bucurie! } –
{ Sarbatori placute de Pasti impreuna cu familia. } –