Educaţie pentru lumea a treia

Astăzi, la începutul anului şcolar, clasele I şi a II-a au rămas fără manuale, graţie incompetenţei “lupilor tineri” de la guvernare.

Nu mai discut despre ideea tîmpită de a introduce manuale digitale înainte de a studia comparativ impactul şi eficienţa lor în paralel cu cele ale manualelor tradiţionale – există studii ce sugerează că lucrurile nu sînt chiar atît de simple nici măcar la nivelul colegiului.

M-a uluit însă cînd am văzut ce a declarat azi premierul Victor Ponta (conform hotnews.ro): “nu ştiu dacă mai e vreun copil chiar şi în clasa întîi care să nu aibă, să nu ştie să umble pe computer, să nu aibă un telefon legat la internet”. Serios? În ce univers alternativ se întîmplă asta? Atît de rupţi de realitate sînt politicienii făcuţi după 1989, în umbra bătrînilor cutre?

Sigur, asta e România de azi! Am luptat şi am progresat: ieri obscuritate, azi lumină şi tablete! Pînă şi în satele fără curent electric internetul zbîrnîie în casele de lut,  iar copii în cămeşoaie se joacă toată ziua cu IPhone-ul, ca să le treacă de foame. Sau, cum ricana un comentator de pe site-ul citat, fiecare familie de români are azi, sub înţeleapta guvernare a PSD-ului, cîte o bonă filipineză.

Trebuie să fii cretin ca să votezi un asemenea personaj ca preşedinte al României. Nu ştiu ce slogan îi va alege partidul, dar mie cel mai nimerit mi se pare “Victor Ponta – un preşedinte pentru mileniul III, o ţară pentru lumea a treia”. Garantat!

Reactii: 9 comentarii

Fără calcule

Azi Alina şi cu mine am semnat pe listele de susţinere a candidaturii Monicăi Macovei.

Nu vrem să mai alegem calculat răul cel mai mic. Probabil că oricum o să fim nevoiţi să o facem în turul al doilea.

Dar de ce să nu credem că s-ar putea şi altfel?

Reactii: 10 comentarii

O poveste proletară

Bancnota asta ascunde o poveste din fosta Iugoslavie. O poveste proletară, pe care aş fi curios să văd dacă o ştie cineva. Adică dacă ştie cineva mai mult decît am găsit eu pe internet.

20000 dinari

Partea personală a poveştii e că am văzut bancnota asta de nu ştiu cîte ori acasă, în adolescenţă, cînd mama se întorcea de la “sîrbi”, adică din Iugoslavia, unde mergea cu permisul de mic trafic să vîndă tenişi, lenjerie, farfurii şi mai ştiu eu cîte şi să ne aducă, mie şi soră-mii, ciocolată, sucuri de fructe, banane, blugi, uneori şi adidaşi Puma sau casete cu muzică (primele mele AC/DC, Highway to Hell şi Hells Bells). Cum nu cheltuia niciodată chiar toţi banii, prin casă erau mereu bancnote şi monede iugoslave de toate felurile, inclusiv din astea.

Dar habar n-aveam că omul de pe hîrtia de 20.000 de dinari există cu adevărat, că încă mai trăieşte (pe atunci mai trăia) – şi nici că era un proletar, adică un simbol proletar.

O recomandare de lectură: “Terrorussia”

Eu acum n-am nimic interesant de spus.

Dar Alexandru Vakulovski are în Dilema veche o poezie de forţă, de actualitate şi de, nu ştiu, ceva sfîşietor despre lumea de lîngă noi – de fapt lumea noastră. Ar fi păcat să n-o citiţi:

Alexandru Vakulovski – Terrorussia

un Server bănăţean

De-atîta patriotism local, mă descurc tot mai greu cu străzile din Timişoara. Şi nu-s singurul.

Acum cîţiva ani s-a declanşat o acţiune febrilă de modificare a numelor de străzi într-o direcţie “bănăţeană”: să avem cît mai multe nume de personalităţi de-ale locului, mici, mari, cum or fi, numai să fie bănăţene. În sine, acţiunea n-ar fi tocmai rea, dar, ca orice lucru bun, păcătuieşte prin exagerare. Şi, nu o dată, prin ineficienţă.

Ce faci, de exemplu, cînd ai trei-patru străzi Ungureanu (Emanoil, Pavel Vasici, Ecaterina)? Cînd umpli nomenclatorul străzilor cu personalităţi pe care nu le ştiu decît 10-20 de oameni, fără măcar să pui pe tăbliţa cu numele străzii o explicaţie minimală? Sau cînd inventezi nume de personalităţi, cum ar fi Corina Irineu? Care, sărmana, era de fapt Cora Irineu – de fapt Elena Friedman, dar nu poţi să-i ceri unui funcţionar de primărie să ştie istoria culturală a oraşului. El doar impune şi dispune.

Aşa a dispărut strada Turgheniev, de exemplu, fiind înlocuită cu strada Protopop George Dragomir. (Who? Să caut pe net.) Dar las’ că Turgheniev era rus, ăştia nu ne plac. Mă mir că deocamdată Tolstoi şi Cehov au scăpat. Şi Mendeleev. Probabil că am rămas fără protopopi iluştri. Mai căutăm, mai schimbăm.

Şi fiecare pricepe ce vrea. Ca să vedeţi. Aţi auzit de Sever Bocu? Drept e că el merită să fie cunoscut. Jurnalist şi politician bănăţean de anvergură, unionist, fruntaş ţărănist şi, desigur, mort în închisoarea de la Sighet. Şters din istoria României de cretinii epocii comuniste. O personalitate autentică. Nume de stradă în Timişoara.

Dar de ce ar fi auzit despre Sever Bocu cineva din afara Banatului dacă nici jurnaliştii timişoreni nu s-au lămurit ce-i cu el şi cu strada ce-i poartă numele? Păi, ce nume e ăsta, Sever? N-are cum să fie. Poate Server, am auzit eu cuvîntul ăsta pe undeva, cînd mi-a căzut internetul. Server, da. Bocu.

server bocu

Reactii: 3 comentarii

Deşteaptă-te, române!

Cică intonarea imnului de stat ar putea deveni obligatorie la şcoală, ca în România comunistă. E un proiect de lege propus de nişte pesedişti şi adoptat tacit în Senat. Mai e un pas…

Unii zic că e rău. Alţii zic că e bine.

Poate că e bine. Mă gîndesc, de exemplu, că n-ar fi rău ca tinerii furioşi de mîine să ştie să urle “acum ori niciodată”. Îmi pot închipui aşa, peste vreo cinci-şase ani, vreo cîteva zeci de mii de oameni care aleargă pe coridoarele Palatului Parlamentului, cu braţele armate şi cu focul în vine (nişte topoare, leviere şi arme neletale), căutîndu-i pe barbarii de tirani şi pe slugoii lor.

Atunci nefericiţii care au propus legea azi or să audă cum îi înjură colegii lor, parlamentarii, în timp ce fug să-şi scape pielea: “V-a mîncat în cur să-i învăţaţi cum e aia cu viaţă-n libertate!”

Ştiu că sună aşa, a film de Hollywood, cu oameni furioşi, dezlănţuiţi şi justiţiari. Dar pun pariu că nici Ceauşescu nu credea că l-ar putea beli cineva. Iar ura e mai mare, tot mai mare…

Reactii: 5 comentarii

Cum nu se dă dus cîinele de la măcelărie

Aşa o ilustrare de proverb rareori mi-a fost dat să văd.

Ciinele la macelarie

Reactii: 9 comentarii

Despre scris

Acum cîteva zile am fost invitat de Veronica D. Niculescu, scriitoare, traducătoare, dar în primul rînd prietenă de ceva vreme, să răspund la un chestionar despre scris. Cu întîrziere justificată, ca trenurile româneşti, o fac acum:

1) La ce lucrez?

Mă crede cineva dacă spun că la nimic? Am zis deja de nenumărate ori că nu-mi place să vorbesc despre textele la care scriu decît după ce – şi dacă – le termin. Asta în primul rînd fiindcă mi-e teamă să nu mă laud degeaba, cu blana ursului care mormăie prin pădure, transformată deja în pergament. Şi nici nu cred că foarte multă lume arde de nerăbdare să afle la ce lucrează scriitorul, ci, eventual, ce are deja de oferit: un text finalizat, un roman, o povestire, o schiţă, un dialog de două rînduri. Că de promisiuni e plină literatura.

Şi eu n-am, chiar n-am nimic. Nici măcar planuri literare. Din motive destul de bune, despre care o să povestesc eu cîndva. După ce trece zăporul.

2) În ce fel diferă ceea ce scriu eu de alte cărţi din cadrul aceluiaşi gen literar?

Păi, sînt ale mele, nu? Cum să nu se deosebească de altele? Ca să răspund foarte exact, se deosebesc de cărţile altora aşa cum mă deosebesc şi eu de ceilalţi. Nu mai mult, nu mai puţin.

 3) De ce scriu ceea ce scriu?

Pentru că nu pot altfel. Pentru că simt nevoia să spun/scriu anumite lucruri. Pentru că îmi place să povestesc. Scriu pentru cititori şi gîndindu-mă la cititori, chiar dacă mă includ şi pe mine printre ei. Şi, în felul meu, o fac cu convingerea că scriu literatură „cu tendinţă”, în măsura în care, să zicem, Cehov sau Steinbeck sau Caragiale scriau literatură „cu tendinţă”. Scriu cu convingerea că literatura (cel puţin cea pe care o scriu eu) trebuie să ofere ceva în plus, pe lîngă plăcerea lecturii – care e o precondiţie esenţială.

Nu spun că scriu „literatură cu mesaj”, pentru că toată literatura are mesaj. Fie el şi pur estetic: frumuseţea e un mesaj în sine. Dar încerc mereu să obţin mai mult decît o frază, o structură, o construcţie narativă frumoasă, cu conştiinţa (uşor temătoare) că frumuseţea e în ochiul cititorului. Şi că, deşi poate mîntui lumea, nu o poate face singură.

 4) Cum funcţionează mecanismul scrisului?

Asta am mai scris-o, aşa că, din lene sau nevoie de precizie, o să dau nişte linkuri, nişte autocitări la o mînă de texte mai lungi, dar mai jucăuşe decît cel de aici:

http://www.gheoland.ro/tabieturi-de-scriitor-uneltele-scrisului/

http://www.gheoland.ro/tabieturi-de-scriitor-locul-scrisului/

http://www.gheoland.ro/tabieturi-de-scriitori-timpul-scrisului/

Deocamdată mă opresc aici. Şi, dacă e să transmit mai departe chestionarul, care-i interesant dacă intri în jocul sincerităţii, l-aş transmite la trei scriitori şi amici mai tineri din Timişoara:  Tudor Creţu, Bogdan Munteanu, Alex Potcoavă.

Problema e că nu cred ca ei să aibă blog, ci doar cont pe Facebook, aşa cum eu nu am acces pe Facebook, ci doar blog. Cum zice vorba aia românească: cînd fu Tică, nu fu Tache, cînd fu Tache, nu fu Tică.

Dar aşa, ca experiment, hai să vedem cum umblă vorba virtuală…

 

 

Reactii: 6 comentarii

Lecturi pe pîine la Triade

Joi, 24 aprilie, la ora 18.00, o să citesc la Fundaţia Interart Triade din Timişoara.

E vorba de un proiect proaspăt şi bun, pe care, iată, am plăcerea să-l inaugurez: “Lecturi pe pîine”. Lecturi relaxate, cu oameni plăcuţi, în grădina aceea frumoasă de la Triade, care acum, în primăvara ce sare înspre vară, trebuie că arată superb. Mai rămîne să-mi aleg textele.

Bănuiesc că o să revăd o mulţime de prieteni. După atîta recluziune, parcă am şi eu nevoie din cînd în cînd de un asemenea moment.

Reactii: 6 comentarii

Gura păcătosului

Rareori izbuteşte premierul V.V. Ponta să se intersecteze cu adevărul, dar, accidental, tot scapă şi el cîte o declaraţie onestă, chiar dacă nu foarte bine cumpănită.

Aşa a fost, de exemplu, cea de acum cîteva zile. Cînd s-a pornit să-şi apere liderii locali de partid şi a trîntit-o: “Nici în ’89 n-au putut să ne împuşte pe toţi”. Unii s-au revoltat, fiindcă e într-adevăr revoltător să-i amesteci pe entuziaştii şi idealiştii împuşcaţi în decembrie 1989 cu nişte politruci guşaţi. Dar eu cred că altceva fierbea neclar în mintea premierului român.

Gura păcătosului adevăr grăieşte. Şi e adevărat, nu i-au (i-am) putut împuşca pe toţi în 1989. Doar pe doi dintre ei: pe Nicolae şi Elena Ceauşescu. Dacă am fi ştiut atunci ce ştim azi…

Reactii: 9 comentarii

Articole mai vechi »



Cautare

Pagină oficială facebook

facebook.com/gheopavelradu

Bio

Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]