Despre „Disco Titanic”, pe Digi 24

Mi-a dat de veste un prieten că „Disco Titanic” a fost prezentat de Radu Paraschivescu la emisiunea „Dă-te la o carte” de pe Digi 24 (pentru că televizorul meu primitiv nu prinde Digi).
Radu Paraschivescu, care a vorbit şi la lansarea romanului, la Gaudeamus.
Radu Paraschivescu, scriitorul foarte-foarte profesionist, care se pricepe la arta asta păcătoasă.
Aşa că de ce nu m-aş bucura, pînă nu trece vremea mea?

 

Vorbe de şefi

Din gîndirea şi vorbirea noului ministru al Educaţiei (e un citat care merită să circule):
”La nivel preşcolar educaţia este poate tot atît de dificilă ca şi educaţia care se întîmplă la nivelul de sus, la nivel universitar. De ce? Pentru că populaţia care este educată, care este supusă procesului de educare, sînt oameni care înţeleg mai greu lucrurile şi în care trebuie să procedăm cu foarte mare atenţie.”
Păi, nu?
Aici se vede şi partea bună a noului guvern: nu e elitist, snob, cu nasul pe sus. Impune nişte standarde aşa, mai româneşti, mai poporale – cum ar veni, mai democratice. Adică orice Gigi de la sculărie sau Olguţa de la primărie poate deveni ministru. Doar să fie de la sculăria potrivită.

Despre Mircea Iorgulescu

Cineva m-a întrebat dacă editura nu a exagerat cumva cu cele două citate de pe coperta a patra din Disco Titanic. Mai ales cu cel foarte elogios, dar aşa, mai old style, al lui Mircea Iorgulescu: „Un scriitor strălucit, ce va marca o epocă”.

Editura nu. Eu le-am ales pe amîndouă. Şi aş putea să zic că da, citatul din Mircea Iorgulescu e destinat să atragă atenţia şi prin sentenţiozitate, şi prin autoritatea criticului. Aş putea zice şi că frazele călinesciene sînt bine mersi, sînt sarea, piperul şi uleiul orelor de literatură română – şi circulă foarte bine şi la facultăţile de Litere.

Numai că nu e aşa (decît, poate, într-o mică măsură). În spatele acelui citat e o întreagă istorie personală şi l-am reluat mai degrabă ca pe un omagiu adus lui Mircea Iorgulescu, căruia îi voi rămîne veşnic îndatorat ca scriitor.

Citatul respectiv e preluat de fapt dintr-o cronică apărută acum 13 ani, una din primele cronici la Adio, adio, patria mea… Pe atunci, la începuturile internetului în România, validarea unui scriitor se făcea în mod tradiţional, în recenziile din revistele literare, iar Iorgulescu era într-adevăr un nume cu greutate, care avea reputaţia că „rade” tot ce nu i se pare valoros, indiferent de prestigiul autorului. Eu eram un cvasi-necunoscut. Cred că apăruseră vreo două recenzii călduţe la carte, aşa, ca pentru debutanţi (că aşa se obişnuia, am un ghid ironic, dar nu neapărat fals, pentru întocmirea cronicilor în Românii e deştepţi).

Apoi am fost avertizat că nemilosul Iorgulescu urmează să scrie despre Adio, adio… „Acum să te vedem!” mi-au zis cunoscuţii. Şi apoi cronica lui elogioasă – fără rezerve – m-a validat, practic, în lumea literară. Cunosc destui oameni care nici n-ar fi citit cartea dacă n-ar fi fost cronica lui Iorgulescu, care pe atunci era un reper.

Apoi a urmat boala lui, acuzaţia că ar fi fost colaborator al Securităţii, decizia care stabilea că fusese într-adevăr informator şi moartea lui, la Paris. Am apucat să-l întîlnesc o dată, am corespondat mai mult şi i-am rămas recunoscător: acea unică recenzie, în care el miza pe un (aproape) debutant, a contat enorm pentru mine ca scriitor.

N-a apucat să citească Disco Titanic. Cred că nici Noapte bună, copii!, deşi i-am trimis cartea. Era deja grav bolnav şi a murit în 2011, iar în 2014, mi se pare, s-a stabilit că decizia anterioară a CNSAS fusese o greşeală şi că de fapt Iorgulescu nu fusese informator al Securităţii, în ciuda îndîrjirii unora împotriva lui. Prea tîrziu.

Citatul acela e mai mult pentru el. In memoriam. Să-mi amintească faptul că acerbul critic Mircea Iorgulescu a crezut într-un scriitor oarecare. Şi să sper că a avut dreptate.

Disco Titanic la Timişoara

Sîmbătă, 3 decembrie, la ora 18.00.
La Două Bufniţe (Piaţa Unirii, nr. 11).
Povestim despre iubiri adolescentine, despre trădare, despre discoteci, obsesii, orori. Despre fosta Iugoslavie şi Republica Banat. Despre bănăţeni şi olteni şi sîrbi şi bosniaci şi croaţi. Despre noi şi ceilalţi. Despre Timişoara de azi şi lumea de azi.
Cu Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu. Cu Oana şi Raluca. Cu toţi prietenii care vor să ni se alăture.
Disco Titanic.
(Bila jednom jedna zemlja.)

afise-deschidere-5

La Bucureşti, la Gaudeamus

Ieri, într-o fugă de 24 de ore, am fost la Bucureşti, la tîrgul de carte Gaudeamus, şi am lansat şi eu (la apă – puşchea pe limbă!) „Disco Titanic”.
Lume multă, îmbucurător de multă peste tot, abia aveai loc să treci printre standuri. Oameni cu plase încărcate cu cărţi, scriitori care se întîlnesc şi stau de vorbă aprins, fiindcă cine ştie cînd se mai întîlnesc, copii, mulţi copii cu cărţi…
Pentru mine a fost şi o ocazie să mă întîlnesc cu prieteni dragi pe care-i văd o dată pe an, în cel mai bun caz. Dar de obicei o dată la un lustru. Fiindcă de globalizat ne-am globalizat mai mult virtual. Nu-i de-adevăratelea, sînt trucaje, ca să mă autocitez.
Lansarea a fost cum mi-aş fi dorit-o, cu vorbitorii pe care mi i-aş fi dorit. Şi Radu Paraschivescu, şi Robert Şerban cunoşteau bine, bine de tot, lumea din carte încă înainte de a o citi. S-au amuzat, şi ne-am amuzat sub întrebările lui Eli Bădică, dînd din cap ştiutor-masculin cînd Robert a pomenit de faimosul Treci Kanal al iugoslavilor şi filmele lor nemaivăzute (de fapt interzise) pe orice alt canal TV naţional. Iar eu mi-am recunoscut neputinţa la jocul de baschet, mai ales în faţa lui Robert (da, are legătură cu cartea).
Şi lucrurile s-au potrivit aşa de bine, că nici unul dintre noi n-a mai plecat de la standul Poliromului: imediat după asta s-a lansat antologia aceea savuroasă, „Scriitori la poliţie”, coordonată de Robert Şerban, în care erau şi Radu, şi Ioana Nicolae, şi Lavinia Bălulescu, şi Veronica Niculescu, şi Alex Potcoavă, şi Radu Sergiu Ruba, şi destui alţii. Nici n-am ştiut că am atîţia prieteni „ilegalişti”.

image3

Disco Titanic (fragment)

dt-micAcum începuse să vorbească fostul coleg al Emiliei, Radu Pavel Gheo. Îl mai întîlnise de vreo două ori, pe fugă – o dată tot la o lansare a Emiliei. Era un ochelarist blond şi creţ, înăltuţ, slăbănog şi cam aplecat de spinare. Uite, el nu venise îmbrăcat la sacou şi nici măcar la cămaşă. Purta  un tricou alb, prost călcat, şi o pereche de blugi albaştri, lungi. Stilul optzecist, clar, l-ar fi recunoscut de la un kilometru. Deşi nu îl vedea cu totul de-acolo, din spatele librăriei, era gata să parieze că blondul avea în picioare adidaşi albi. Şi ciorapi albi, cum altfel? Gheo era tipul aflat la o strîngere de mînă de Bill Gates, ăla care fusese în State un an împreună cu nevastă-sa şi, cînd se întorsese, scrisese o carte despre America. Îi plăcuse cartea, se citea lejer, dar cel mai mult admirase felul în care individul transformase emigrarea lui ratată penibil într-un succes literar. Sigur, succes în România, unde lumea încă mai căsca gura la tot ce mirosea a America sau Occident, dar tot era ceva. Acum ascultă o vreme discursul emigrantului eşuat, deşi vorbitorul avea o voce ca de răţoi, care îi dădea un aer neserios. Începuse cu o glumiţă, aşa cum învăţase, probabil, de la americani, zicînd că el fusese coleg cu Emilia, dar nu de asta o lăuda, fiindcă, dacă şi-ar lăuda toţi colegii de odinioară, nu i-ar mai rămîne timp să citească scriitori buni şi poeţi buni. Apoi luă un ton grav şi povesti cum în acest volum emoţiile se acumulează vers după vers, descărcîndu-se plenar la finalul fiecărui poem – ca o ejaculare, îşi zise el –, şi cum în poezie există o artă a dozării efectelor, o artă a seducţiei lirice pe care Emilia Jivan o stăpîneşte pe deplin, chiar cu şiretenie, ar putea spune el şi uite că o şi spune – şi blondul îi aruncă o ocheadă jucăuşă Emiliei, care plecă ochii încadraţi de ochelari şi se înclină uşor înspre el.

— Poezia, poezia e singura artă a cuvîntului ce aspiră să fie dus la perfecţiune. Iar eu, ca prozator, o recunosc cu onestitate cînd o întîlnesc. Perfecţiunea, vreau să zic, măcăni Gheo. În Doruri fecunde aspiraţia aceasta spre perfecţiune se simte în fiecare poem – şi nu exagerez cînd spun asta –, această pricepere combinată cu fiorul liric autentic, această dezvăluire a sentimentelor, filtrată prin…

I se închiseră urechile. Mai auzise şi el, ca şi pişcotarii, nenumărate discursuri similare şi acum se întrebă, mirat şi încîntat de mirarea lui, cum de reuşeau scriitorii ăştia să spună de fiecare dată aceleaşi lucruri folosind mereu alte şi alte cuvinte. Era o idee interesantă. Păcat că nu i-o putea împărtăşi Emiliei! În nici un caz, se îngrozi amuzat. Apoi se ruşină: de ce-i tot venea să facă mişto de cărţile ei? Nu erau proaste, aşa zicea lumea. Şi lui Loţi îi plăceau mult. OK, el nu se pricepea la poezie… dar era nevastă-sa, iubita lui, ce pizda mă-sii.

În fine, după vreo zece minute vorbitorul încheie şi el, o sărută pe Emilia cam tot aşa cum făcuse şi cel dinaintea lui, de parcă n-ar fi vrut să scape ocazia, apoi se aşeză, în zgomotul regulamentar al aplauzelor.

(în curs de apariţie la Editura Polirom)