O librărie bănățană

Zilele trecute fac un tur cu bicicleta la cumpărături în Timișoara – căci de vreo lună m-am mutat înapoi la veșnicia de la sat. Mă întorc în comuna Giroc prin satul Chișoda și, de cum intru binișor în miezul satului, văd un indicator mare, ce anunță: „LIBRĂRIE”.
„Hopa!” îmi zic eu. „Ia uite cum supraviețuiește etosul bănățean al învățăturii! Păi cum, sînt orașe mari din România care nu mai au nici o librărie și, uite, aici răsar librăriile la sate!” Un pic mîndru, un pic curios, urmez indicatorul, urmat de încă unul și încă unul, pînă ce ajung la o casă cu librăria la stradă, cum scrie și pe firmă.
Intru în încăperea aranjată modern și mă uit pe rafturi: hîrtie, pixuri, capsatoare, agrafe de birou, mape, dosare… Frumos, nu-i vorbă, dar parcă nu-i tocmai etosul ăla. Ei, dar locul pare nou-nouț, poate că abia au deschis, încă se mai organizează.
Vînzătoarea mi-a văzut, cred, privirea nedumerită, fiindcă mi-a sărit amabilă în ajutor:
– Vă pot ajuta cu ceva?
– Nu, nu, e în regulă… zic eu repede.
După ce mă gîndesc o clipă, îndrăznesc:
– Dar cărți… cărți nu aduceți?
– A, nu! răspunde ea ferm. Cărți nu.
Deci cărți nu. Nu aici, la librărie. Tac încurcat.
– Piuneze aveți? întreb.
– Sigur că da, îmi zice fata.
Uite ce bine s-a nimerit! Chiar aveam nevoie de o cutie cu piuneze.

Un focus în „Timpul”

De revista ieșeană Timpul mă leagă multe lucruri, multe amintiri frumoase. Am fost odinioară, în 2000, în redacția cu care Liviu Antonesei a deschis seria nouă a revistei și, ca de obicei, Liviu a avut mînă bună: erau acolo cam toți scriitorii numiți încă tineri (și de ce nu?) din cenaclul Outopos și Clubul 8, de la O. Nimigean și Dan Lungu pînă la Florin Lăzărescu și Lucian-Dan Teodorovici. De fapt mulți prozatori, poeți, critici buni, azi cunoscuți la nivel național – și, un pic, internațional. Și eu, timișorean rătăcit norocos printre ei. Dar asta e o poveste mai lungă.
Acum, în februarie, Radu Vancu mi-a făcut bucuria de a coordona în Timpul un dosar dedicat romanului Disco Titanic, despre care el zice că ar demonstra „en beauté că romanul e capabil de aceleași performanțe superlative ca poezia sau eseul”.
Mulțumesc, Radu! Și le mulțumesc și celor care au scris: Tudor Crețu, Marius Miheț, Andrei C. Șerban și Ioan Șerbu.

Au mai scris şi alţii

Între timp, de cînd n-am mai trecut pe aici, au mai scris şi alţii despre Disco Titanic – şi au scris foarte fain (sau măgulitor, dacă vreţi):

În Orizontul din ianuarie au apărut o cronică a lui Alexandru Orăviţan şi un text al lui Viorel Marineasa (revista se găseşte în format pdf la revistaorizont.ro) şi cred că mai sînt cîteva cronici, însă nu mai apuc să le găsesc acum.

Adevărul e că nu mai am timp. Nu mai am deloc timp. Dar nu-mi pare rău.

 

Despre „Disco Titanic”, pe Digi 24

Mi-a dat de veste un prieten că „Disco Titanic” a fost prezentat de Radu Paraschivescu la emisiunea „Dă-te la o carte” de pe Digi 24 (pentru că televizorul meu primitiv nu prinde Digi).
Radu Paraschivescu, care a vorbit şi la lansarea romanului, la Gaudeamus.
Radu Paraschivescu, scriitorul foarte-foarte profesionist, care se pricepe la arta asta păcătoasă.
Aşa că de ce nu m-aş bucura, pînă nu trece vremea mea?

 

Vorbe de şefi

Din gîndirea şi vorbirea noului ministru al Educaţiei (e un citat care merită să circule):
”La nivel preşcolar educaţia este poate tot atît de dificilă ca şi educaţia care se întîmplă la nivelul de sus, la nivel universitar. De ce? Pentru că populaţia care este educată, care este supusă procesului de educare, sînt oameni care înţeleg mai greu lucrurile şi în care trebuie să procedăm cu foarte mare atenţie.”
Păi, nu?
Aici se vede şi partea bună a noului guvern: nu e elitist, snob, cu nasul pe sus. Impune nişte standarde aşa, mai româneşti, mai poporale – cum ar veni, mai democratice. Adică orice Gigi de la sculărie sau Olguţa de la primărie poate deveni ministru. Doar să fie de la sculăria potrivită.

Despre Mircea Iorgulescu

Cineva m-a întrebat dacă editura nu a exagerat cumva cu cele două citate de pe coperta a patra din Disco Titanic. Mai ales cu cel foarte elogios, dar aşa, mai old style, al lui Mircea Iorgulescu: „Un scriitor strălucit, ce va marca o epocă”.

Editura nu. Eu le-am ales pe amîndouă. Şi aş putea să zic că da, citatul din Mircea Iorgulescu e destinat să atragă atenţia şi prin sentenţiozitate, şi prin autoritatea criticului. Aş putea zice şi că frazele călinesciene sînt bine mersi, sînt sarea, piperul şi uleiul orelor de literatură română – şi circulă foarte bine şi la facultăţile de Litere.

Numai că nu e aşa (decît, poate, într-o mică măsură). În spatele acelui citat e o întreagă istorie personală şi l-am reluat mai degrabă ca pe un omagiu adus lui Mircea Iorgulescu, căruia îi voi rămîne veşnic îndatorat ca scriitor.

Citatul respectiv e preluat de fapt dintr-o cronică apărută acum 13 ani, una din primele cronici la Adio, adio, patria mea… Pe atunci, la începuturile internetului în România, validarea unui scriitor se făcea în mod tradiţional, în recenziile din revistele literare, iar Iorgulescu era într-adevăr un nume cu greutate, care avea reputaţia că „rade” tot ce nu i se pare valoros, indiferent de prestigiul autorului. Eu eram un cvasi-necunoscut. Cred că apăruseră vreo două recenzii călduţe la carte, aşa, ca pentru debutanţi (că aşa se obişnuia, am un ghid ironic, dar nu neapărat fals, pentru întocmirea cronicilor în Românii e deştepţi).

Apoi am fost avertizat că nemilosul Iorgulescu urmează să scrie despre Adio, adio… „Acum să te vedem!” mi-au zis cunoscuţii. Şi apoi cronica lui elogioasă – fără rezerve – m-a validat, practic, în lumea literară. Cunosc destui oameni care nici n-ar fi citit cartea dacă n-ar fi fost cronica lui Iorgulescu, care pe atunci era un reper.

Apoi a urmat boala lui, acuzaţia că ar fi fost colaborator al Securităţii, decizia care stabilea că fusese într-adevăr informator şi moartea lui, la Paris. Am apucat să-l întîlnesc o dată, am corespondat mai mult şi i-am rămas recunoscător: acea unică recenzie, în care el miza pe un (aproape) debutant, a contat enorm pentru mine ca scriitor.

N-a apucat să citească Disco Titanic. Cred că nici Noapte bună, copii!, deşi i-am trimis cartea. Era deja grav bolnav şi a murit în 2011, iar în 2014, mi se pare, s-a stabilit că decizia anterioară a CNSAS fusese o greşeală şi că de fapt Iorgulescu nu fusese informator al Securităţii, în ciuda îndîrjirii unora împotriva lui. Prea tîrziu.

Citatul acela e mai mult pentru el. In memoriam. Să-mi amintească faptul că acerbul critic Mircea Iorgulescu a crezut într-un scriitor oarecare. Şi să sper că a avut dreptate.

Disco Titanic la Timişoara

Sîmbătă, 3 decembrie, la ora 18.00.
La Două Bufniţe (Piaţa Unirii, nr. 11).
Povestim despre iubiri adolescentine, despre trădare, despre discoteci, obsesii, orori. Despre fosta Iugoslavie şi Republica Banat. Despre bănăţeni şi olteni şi sîrbi şi bosniaci şi croaţi. Despre noi şi ceilalţi. Despre Timişoara de azi şi lumea de azi.
Cu Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu. Cu Oana şi Raluca. Cu toţi prietenii care vor să ni se alăture.
Disco Titanic.
(Bila jednom jedna zemlja.)

afise-deschidere-5

La Bucureşti, la Gaudeamus

Ieri, într-o fugă de 24 de ore, am fost la Bucureşti, la tîrgul de carte Gaudeamus, şi am lansat şi eu (la apă – puşchea pe limbă!) „Disco Titanic”.
Lume multă, îmbucurător de multă peste tot, abia aveai loc să treci printre standuri. Oameni cu plase încărcate cu cărţi, scriitori care se întîlnesc şi stau de vorbă aprins, fiindcă cine ştie cînd se mai întîlnesc, copii, mulţi copii cu cărţi…
Pentru mine a fost şi o ocazie să mă întîlnesc cu prieteni dragi pe care-i văd o dată pe an, în cel mai bun caz. Dar de obicei o dată la un lustru. Fiindcă de globalizat ne-am globalizat mai mult virtual. Nu-i de-adevăratelea, sînt trucaje, ca să mă autocitez.
Lansarea a fost cum mi-aş fi dorit-o, cu vorbitorii pe care mi i-aş fi dorit. Şi Radu Paraschivescu, şi Robert Şerban cunoşteau bine, bine de tot, lumea din carte încă înainte de a o citi. S-au amuzat, şi ne-am amuzat sub întrebările lui Eli Bădică, dînd din cap ştiutor-masculin cînd Robert a pomenit de faimosul Treci Kanal al iugoslavilor şi filmele lor nemaivăzute (de fapt interzise) pe orice alt canal TV naţional. Iar eu mi-am recunoscut neputinţa la jocul de baschet, mai ales în faţa lui Robert (da, are legătură cu cartea).
Şi lucrurile s-au potrivit aşa de bine, că nici unul dintre noi n-a mai plecat de la standul Poliromului: imediat după asta s-a lansat antologia aceea savuroasă, „Scriitori la poliţie”, coordonată de Robert Şerban, în care erau şi Radu, şi Ioana Nicolae, şi Lavinia Bălulescu, şi Veronica Niculescu, şi Alex Potcoavă, şi Radu Sergiu Ruba, şi destui alţii. Nici n-am ştiut că am atîţia prieteni „ilegalişti”.

image3