După 12 ani: Fairia – o lume îndepărtată

O mică-mare bucurie: după doisprezece ani, mi-am reeditat Fairia la Polirom, în colecţia „Top 10+”.

Ţin la cartea asta dintr-o mulţime de motive, obiective, subiective şi doar motive. Fairia e pentru mine Povestea, „basmul ce i l-aş spune ei”, şi mi-ar fi părut rău să n-o scriu. Într-un fel, e cartea la care ţin cel mai mult.

Fairia e legată de doi oameni tare dragi. Mai întîi de Alina, care a salvat-o din coşul de gunoi într-un moment – rar la mine – cînd mi-am manifestat fiţele creatoare. Alina mi-a fost cel mai bun judecător literar şi nu cred să fi greşit vreodată cînd am mers pe mîna ei.

Apoi mai e legată (mult, foarte mult) de Ovidiu Nimigean, care a văzut într-o povestire de treizeci de pagini un potenţial roman. Cînd l-am scris, dezvoltînd şi rafinînd povestea din Fairia, am făcut-o cu ochiul furişat la opiniile lui. De-aia, de exemplu, prefaţa lui Ovidiu e şi un prolog, cu o istorie proprie în spate.

Şi prima ediţie a cărţii a apărut în setul de şapte volume cu care Poliromul a lansat în 2004 colecţia „Ego.Proză”. Colecţia asta înseamnă azi foarte mult pentru literatura română şi mă bucur că am fost atunci acolo. Altfel poate că n-aş fi fost azi aici.

Fairia_1

 

Cazul Bodnariu şi isteria pedofilă

În ultimele zile presa românească e plină de relatări despre cazul Bodnariu, familia căreia serviciul pentru protecţia copiilor din Norvegia i-a luat cei cinci copii, pe motiv de violenţă familială. Iniţial se pare că ar fi existat şi o acuzaţie de îndoctrinare religioasă (familia în cauză fiind una penticostală), dar pare-se că acuzaţia s-a pierdut pe traseu, iar deocamdată lucrurile sînt foarte neclare.

Nu scriu aici ca să dau vreun verdict. Nici nu cred că poate da cineva vreunul. Doar că, din toate relatările, comentariile şi adăugirile jurnaliştilor şi cititorilor (unii direct interesaţi, coreligionari ai familiei în cauză – dar asta e firesc şi natural) nu reiese limpede dacă familia respectivă e sau nu într-atît de vinovată, fie şi după legile norvegiene, încît să li se ia cei cinci copii (inclusiv un sugar!) şi să fie daţi spre adopţie – eventual, unor familii diferite, pentru a despărţi nişte fraţi.

Am avut totuşi impresia că respectiva instituţie de protecţie a copilului, Barnevernet, are o putere imensă şi poate interveni relativ uşor în viaţa privată a familiilor norvegiene. În plus, are puterea discreţionară de a decide ce şi cît înseamnă abuz familial şi de a propune/impune măsuri radicale. Şi da, recunosc, nu am încredere în instituţiile care capătă puterea de a dirija viaţa privată a cetăţenilor şi a căror supravieţuire depinde de o activitate cît mai intensă, adică – în cazul de faţă – de descoperirea cît mai multor cazuri de abuz şi, poate, de realizarea unei „cote” de adopţii. Orice mecanism birocratic tinde să se extindă, nu să se reducă, şi îşi caută motive care să-i justifice existenţa – şi bugetele. Dacă Barnevernet ar fi cu adevărat eficientă, numărul cazurilor de violenţă familială ar trebui să scadă de la an la an; dacă ele cresc, fie instituţia nu e eficientă, fie face exces de zel şi devine abuzivă ea însăşi.

Ştiu că în cazul de faţă (asta şi datorită unei isterii media) există tendinţa de a acorda credit instituţiilor de stat sau locale în dauna unor părinţi acuzaţi de abuz. Or fi făcut ei ceva. Posibil. Poate chiar au făcut. Noi, românii, sîntem mai barbari şi mai necivilizaţi, norvegienii sînt civilizaţi şi rafinaţi. Dar soţii Bodnariu nu sînt primii părinţi (nici măcar primii părinţi români) care păţesc asta în Norvegia. Cazurile înşirate pe Wikipedia în limba engleză sînt doar cîteva exemple dintre multe altele, mai puţin mediatizate.

Poate că e vorba de o diferenţă culturală, cum spun unii, dar nu între România şi Norvegia. Mie mi se pare că într-o ţară unde un ministru al Educaţiei a putut declara „Credinţa că părinţii sînt cei mai potriviţi pentru a-şi creşte copii” (deşi ulterior a retractat) are unele probleme – umane, poate şi morale. Indiferent de cazul Bodnariu.

În fine, ca să ajung la ideea din titlu, există anumite trenduri ce devin la un moment dat populare şi determină decizii, comportamente, reguli şi acţiuni la nivel instituţional. Cîteodată ele se dovedesc dăunătoare în cel mai înalt grad, iar efectele lor sînt resimţite multă vreme de societate, însă la momentul respectiv sînt considerate corecte, adecvate şi legitime. Aşa a fost, de exemplu, eugenia, foarte populară la începutul secolului al XX-lea, inclusiv în Norvegia, şi pe care rasismul criminal al naziştilor a descalificat-o, sper, definitiv.

Dar în anii 1980, în Statele Unite, a existat o microtendinţă ciudată în rîndul unor asistenţi sociali: aceea de a descoperi în familiile americane obişnuite practici pedofile şi satanice, în care părinţii îşi supuneau copiii sodomizării şi îi sileau să participe la orgii şi ritualuri demonice. Au fost zeci de cazuri, zeci de condamnări la puşcărie grea, zeci, sute de copii traumatizaţi pe viaţă. Unii dintre ei cred şi azi că lucrurile respective chiar li s-au întîmplat. Doar că acele abuzuri sexuale nu au existat niciodată: ele au fost inventate de asistenţi sociali şi apoi, prin „întrebări deschise”, de fapt prin interogatorii dirijate şi ameninţătoare, au fost smulse mărturisiri la fel de dirijate de la copii. Cel mai cunoscut caz e cel din Kern County, din 1982, dar nu e nici pe departe singurul. Părinţii acuzaţi pe nedrept au fost eliberaţi tîrziu, s-au înstrăinat de copii, în schimb cei vinovaţi şi-au văzut de carierele lor, fără a fi traşi vreodată la răspundere. Ei şi-au făcut doar „datoria” – cu exces de zel, e drept, şi au nenorocit nişte oameni. Însă absolut legal.

Întrebări deschise, interogatorii purtate în privat cu copii… sună familiar? Ideea că un copil de 7-8-10 ani are discernămîntul unui adult, că nu poate fi influenţat şi nu i se pot inculca idei, declaraţii – chiar „fapte adevărate” -, că va spune adevărul şi e conştient de consecinţele lui… ei, ideea asta e o prostie. Asta e problema. Nu ştiu dacă părinţii Bodnariu şi-au molestat copiii şi nici nu vreau să mă pronunţ, dar ştiu că nişte copii pot fi convinşi să declare ce vrea un anchetator insistent, ba chiar să şi creadă asta – uneori toată viaţa.

Şi de asta mă tem cel mai tare. Da, soţii Bodnariu au recunoscut că şi-au pălmuit copiii cînd şi cînd. Prima măsură luată aşa, urgent, într-o lună, două, să fie oare chiar confiscarea copiilor şi trimiterea lor spre adopţie?

Da, graniţa dintre o uşoară corecţie şi o bătaie traumatizantă e foarte greu de stabilit, aşa că mai bine interzicem cu totul bătaia –  animalele îşi mai corectează puii cu cîte o lovitură de labă, dar oamenii au devenit prea tîmpiţi ca să mai ştie diferenţa între corecţie şi abuz, nu?

Doar că… mai ştie cineva care e graniţa de la care statul sau instituţiile publice pot interveni în viaţa individului? Sau, în cazul de faţă, cui îi aparţin copiii unei familii: familiei sau sistemului de stat? În Norvegia balanţa înclină încet-încet către stat. Iar argumentul cel mai des întîlnit al apărătorilor Barnevernet este că, de vreme ce Norvegia e atît de prosperă, cei de acolo nu au cum greşi, ştiu ei mai bine ce fac. Aşa cum ştiau şi cei din Kern County, California, din prospera Americă.

Prosperitatea are şi ea un preţ, cum ar zice furnica din colonie în timp ce-şi cară povara cu grijă, atentă să nu iasă din rînd.

De ce au murit

Întrebare cu răspuns multiplu: De ce au murit cei care au fost împuşcaţi la Revoluţia din Decembrie 1989 în Timişoara, Bucureşti, Sibiu etc.?

 

Răspunsuri:

Pentru ca să schimbăm imnul de stat şi stema de pe drapelul naţional.

Pentru ca grotesca nămetenie de beton armat numită Casa Poporului să devină Palatul Parlamentului.

Pentru ca cei mai lipsiţi de scrupule dintre noi să poată profita de ocazie şi să devină revoluţionari „cu certificat“, înfruptîndu-se astfel din moartea lor.

Pentru ca românii să ajungă să-l facă aproape preşedinte pe un fost lingău de curte – nici măcar de prima mînă – a familiei Ceauşescu.

Pentru ca foştii securişti, cei care ne-au băgat groaza în suflet, ne-au deformat vieţile şi ne-au sfărîmat oasele, să ajungă bancheri, asiguratori, oameni de afaceri oneşti şi, în general, milionari.

Pentru ca foştii activişti de partid, agramaţii graşi şi buboşi care ne scuipau şi ne umileau la şedinţele de partid, să devină deputaţi şi senatori şi mai graşi, şi mai buboşi, şi să ne scuipe şi să ne umilească din cel mai înalt forum al democraţiei.

Pentru ca ofiţerii care au tras în oameni în decembrie 1989, cei care au împrăştiat pe caldarîm creieri, inimi şi plămîni, să devină profesori universitari, generali multidecoraţi şi pensionari respectabili, cu toate cheltuielile plătite de noi, ceilalţi.

Pentru ca România să devină ţara muncitorilor necalificaţi, a asistaţilor social şi a emigranţilor cu înaltă calificare.

Pentru ca perioada comunistă să fie privită cu nostalgie şi de cei care nici n-au trăit-o, şi de cei care au trăit-o şi au înjurat-o din toţi rărunchii.

Pentru ca o gaşcă de tembeli să regrete comunismul, iar o altă gaşcă de tembeli să elogieze capitalismul, fără să-şi dea seama că în România nu am avut şi nu avem nici una, nici alta.

Pentru ca ura împotriva lor, a privilegiaţilor unui regim nici măcar ideologic, să se transforme azi în ura noastră împotriva noastră, în confruntări politice stupide, în timp ce idolii iubirii şi ţintele urii noastre se pupă pe gură în localuri elegante şi rîd de prostimea care îi adoră şi îi înjură.

Pentru ca să nu mai existe două tabere, „ei“ şi „noi“, şi nici doar bine şi rău, astfel încît să putem face cu toţii – şi cei buni, şi cei răi, şi politruci, şi disidenţi – compromisuri mai mici sau mai mari, după care să zicem că sînt doar nuanţe.

Pentru ca să se şteargă în sfîrşit distincţia între valorile autentice şi cele false, în aşa fel încît aurul să poată fi socotit gunoi, iar gunoaiele să fie puse la loc de cinste.

Pentru ca după 1989 să construim o societate bazată de furt şi minciună, de la furtul ajutoarelor trimise de naivul Occident pînă la furtul de fabrici, terenuri, case naţionalizate şi titluri academice, astfel încît astăzi aproape toate funcţiile din conducerea guvernului să fie ocupate de oameni cu dosare penale.

Pentru ca să putem lua credite doar cu buletinul.

Pentru ca să ne putem cumpăra maşini occidentale la mîna a doua.

Pentru ca să se poată cînta manele.

Pentru ca să ne înjurăm liber în trafic, pe trotuar, la restaurant şi la emisiunile de la televizor, fără să ne temem că o să fim arestaţi pentru atîta lucru.

Pentru ca să nu mai avem un singur post de televiziune la care să nu ai ce vedea, ci o sută de posturi de televiziune la care să nu ai ce vedea.

Pentru ca să umplem ţara de gunoaie în timp ce ne lăudăm cu frumuseţea ei.

Pentru ca să putem defrişa, deşertifica şi distruge fiecare bucată de plai mioritic.

Pentru ca să facem bani mulţi şi să trăim şi noi ca în Dallas sau ca în Beverly Hills.

Pentru ca în fiecare decembrie, înainte de Crăciun, să urmărim la televizor emisiuni despre revoluţie, să ne amintim de moartea martirilor noştri şi să ne înduioşăm puţin, poate chiar să vărsăm o lacrimă, iar după aceea să ne simţim mai buni şi mai curaţi – şi poate şi un pic bucuroşi că nu am fost noi în locul lor.

Pentru ca niciodată, dar absolut niciodată, să nu mai credem cumva că în România lucrurile se pot schimba graţie cetăţenilor oneşti şi bine intenţionaţi.

Pentru ca să primim paşapoarte şi să ne putem căra naibii din ţara asta a ratării generalizate (chiar dacă n-am vrut sau n-am fost în stare s-o facem cu toţii).

„De proşti. De-aia au murit, că au fost proşti“, cum zicea la un miting electoral cu scîntei o doamnă cu sărmăluţe-n cap dintr-un mare partid al fostei alianţe USL.

Dar, în primul rînd, au murit ca să fim cu toţii liberi. Ce am făcut noi cu libertatea asta ne priveşte.

(text apărut în revista Orizont, decembrie 2015)

Premiere bănăţene: prima meta-manea din lume

Azi ne-a trimis o prietenă un link la ceea ce probabil că e prima meta-manea din lume, maneaua care vorbeşte despre altă manea (şi care nici nu-i foarte manea, dar nu intrăm acum în fineţuri, că nu ştiu cum altfel ar putea fi categorisită): „Videoclipul de la mare” al lui Cristi din Banat, care evaluează critic un videoclip propriu anterior.

Tare! Dau aici un citat:

„Orice zic alţii tîmpiţi,

Scena mea e de artist,

Pe o mare cristalină

Într-un val cîntam cu spumă.”

Sînt fascinat. În felul lui, „Videoclipul de la mare” e genial. Produce revelaţii zen inimaginabile. Într-o zi, de la aşa ceva, o să mă pomenesc drept în nirvana.

Oricum, să ne trecem în cont o nouă prioritate bănăţeană.

Premiile „Orizont” 2015 – cu UPDATE

Miercuri, la librăria Esotera, se decernează premiile revistei Orizont pe anul 2015.

Din cîte ştiu, o să susţină un mic recital şi Ilie Stepan, cel mai curat şi mai autentic rocker pe care l-am cunoscut. Împreună cu Horia Crişovan.

Şi m-aş bucura să ne întîlnim acolo.

Afis decernarea premiilor Orizont WEB

Update: And the winners are:

Poezie: Robert Şerban

Proză: Viorel Marineasa şi Daniel Vighi

Critică literară: Graţiela Benga

Eseu: Radu Pavel Gheo

Arte vizuale: Valeriu Sepi

Muzică: Ilie Stepan

Debut: Alexandru Orăviţan

MARELE PREMIU: Livius Ciocârlie.

(Juriul a fost format din Adriana Babeţi, Mircea Mihăieş şi Cornel Ungureanu.)

 

 

Islam, imigraţie, integrare: ieri la Paris, mîine…?

Poate că ar cam fi momentul ca Uniunea Europeană să evalueze obiectiv reuşita procesului de integrare a imigranţilor veniţi din diverse locuri de pe glob (inclusiv prin imigraţie interioară). O evaluare cu adevărat obiectivă, fără lamentaţii sterile dinspre ceea ce numim „stînga” şi fără încrîncenări protecţioniste dinspre ceea ce ni se pare „dreapta”.

De fapt o evaluare onestă trebuia făcută de mult, dar retorica găunoasă a unor presupuşi apărători ai drepturilor omului şi ai toleranţei – altfel, făpturi foarte intolerante cu opiniile altora – ne-a adus în situaţia de azi. Cei ucişi în Paris ieri sînt victimele inconştienţei vesele de alaltăieri.  Vor fi, mai mult ca sigur, şi alţi oameni nevinovaţi mitraliaţi sau aruncaţi în aer mîine, cine ştie unde: în Londra, în Hamburg, în Viena, în Amsterdam, poate chiar şi în Budapesta ori Bucureşti. Se poate întîmpla oriunde. Apoi, foarte probabil, acte de răzbunare xenofobe, incendieri de moschei sau raiduri criminale prin cartiere majoritar musulmane. O spirală a violenţei fără sfîrşit vizibil, dar în care o să moară mii de oameni.

Există undeva o statistică, fie şi aproximativă, a numărului de imigranţi (sau fii de imigranţi) care studiază, lucrează, funcţionează în angrenajul social al statului în care trăiesc? O statistică a cartierelor enclavizate, a şomerilor, asistaţilor social, a femeilor izolate de societate şi fără acces la slujbe sau şcoli (acum mă gîndesc la musulmani)? O statistică a infracţiunilor minore sau majore comise de imigranţi stabiliţi în U.E. (aici nu mă mai gîndesc la musulmani)? O situaţie a sistemelor de justiţie paralele?

Europenii au fost pur şi simplu stupizi, iar acum plătesc pentru asta. Vor mai plăti, vom mai plăti. O să mai moară mii, poate zeci de mii de oameni, iar milioane se vor simţi în pericol şi cînd vor ieşi la un restaurant sau să cumpere pîine din cartier. Şi asta nu pentru că statele europene au acceptat imigranţi, refugiaţi, azilanţi, oameni fugiţi de sărăcie şi război: asta e ceva firesc şi uman. Nu, ci pentru că i-au primit şi apoi i-au ignorat.

I-au lăsat să se enclavizeze şi să îşi impună propriile reguli, creînd stătuleţe în stat, iar acele stătuleţe de cartier au ajuns să ia exact forma păguboasă a ţărilor eşuate din care au fugit. Le-au  numit fundamentalismul „drept la diferenţă”, le-au numit intoleranţa şi antisemitismul „specific identitar”, le-au numit ura faţă de Occident „anticapitalism” şi „anticonsumism”. Unii occidentali i-au susţinut, admirativi, alţii i-au dispreţuit, aroganţi şi superiori, dar ambele atitudini aveau ceva comun: vedeau în ei nişte sălbatici (buni sau răi). Iar pe sălbatici e bine să-i laşi aşa cum sînt, să nu-i sileşti să se integreze în societate, fiindcă le alterezi esenţa. Noi, ceilalţi, trebuie să ne integrăm, pentru că e lumea noastră, dar ei… ei sînt altceva, pot fi şi intoleranţi, şi fundamentalişti, şi cerşetori, şi jefuitori. Nu sînt ca noi.

Un imigrant canadian sau israelian venit în Franţa ar fi silit să se integreze, să respecte regulile statului francez. Un imigrant musulman din Orientul Apropiat nu – adică nu neapărat. El are dreptul la diferenţă, chiar dacă diferenţa asta înseamnă respingerea ţării care l-a acceptat. Îi acordăm seniorial acest drept, fiindcă e „altfel” (nu inferior, nu sălbatic, ci „altfel”) şi nu avem dreptul să îl schimbăm, aşa cum nu avem dreptul să dresăm animalele, fiindcă le chinuim. Retorica oficială e alta, dar realitatea asta e de fapt: discriminarea pozitivă, fie ea şi bine intenţionată, se naşte din trufie. Care e un păcat.

Iar pentru păcate, iată, uneori se plăteşte scump. Poate ar fi fost mai bine să-i „dresăm”, aşa cum ne dresăm propriii cetăţeni: albi, europeni şi toleranţi.

 

Punctul 8 de la Timişoara, versiunea 2.0

Tare aş vrea să pot sta zilele astea, nevăzut, neauzit, în sălile de şedinţe ale partidelor din România de azi. La PSD, la PNL, la UNPR (dacă şi ăsta mai e partid!), la alde ALDE ori la restul gloatei. Sînt convins că peste tot se discută despre minimizarea daunelor şi se caută oameni de sacrificiu: pe cine să mai dăm ca să potolim populimea? Şi peste tot, prin toate sălile, holurile şi locurile lor tainice de adunare, se simte o putoare greoaie, o duhoare pe care o uitaseră: frica.

Fiindcă se tem. Acum se tem. De cîţiva ani, după căderea guvernului Ungureanu şi masiva manipulare din acea epocă, au căpătat tot mai mult curaj. Au crezut că pot face orice, că pot prosti lumea oricît, că îşi pot acorda privilegii, impunitate şi răsfăţ la nesfîrşit, pe spinarea acelei populimi.

Manifestaţiile din zilele astea i-au surprins. Cum se poate aşa ceva? Doar poporul ne iubeşte, poporul ne plăteşte salariile grase, poporul ne-a votat! Cine sînt ăştia şi ce drept au să ne conteste?

Şi apoi a crescut şi frica. Fiindcă în sinea lor ei ştiu că nu reprezintă pe nimeni. Majoritatea habar n-au cine  i-a votat şi ce nevoi au oamenii care i-au votat. Politicienii de azi sînt bucăţică ruptă din activiştii de partid comunişti de dinainte de 1990. Doar că se tem mai tare, fiindcă ştiu că pot fi doborîţi foarte uşor. Ştiu ce ştim cu toţii: ce-i ţine acolo, în parlament, în guvern, în administraţie, nu e competenţa, nici valoarea umană sau calităţile administrative şi nici devotamentul pentru ţară sau măcar pentru funcţie. Relaţiile, legăturile create în timp între unii şi alţii şi între toţi, micile afaceri şi învîrteli pe banii cetăţenilor, asta îi leagă şi îi susţine. Dacă vor dispărea mîine cu toţii, nimeni nu le va simţi lipsa. Ba chiar ne vom simţi uşuraţi

De asta se tem: ştiu fragilitatea poziţiei lor. Odinioară i-am numit şacali. M-am înşelat. Nu sînt şacali, ci şobolani: siguri pe ei în hoardă, laşi şi chiţcăitori cînd sînt ameninţaţi. Dacă simt pericolul, se împrăştie, fug, se ascund în bortele lor de partid şi aşteaptă să treacă. Devin violenţi doar cînd simt că sînt ameninţaţi direct, precum Ceauşescu în decembrie 1989 sau Iliescu în iunie 1990. Atunci da, sînt în stare să atace şi chiar să ucidă. Pe şobolanii de acum nu-i cred în stare de aşa ceva, dar dacă vor simţi că li se apropie funia de par, dacă manifestanţii o să rămînă la fel de fermi şi de îndîrjiţi, e posibil ca vreun lider şiret să provoace un „incident violent” care să impună intervenţia în forţă a jandarmilor, „pentru ca situaţia să nu degenereze”.

Totuşi, ca să scăpăm de ei, nu există altă soluţie: trebuie strînşi zdravăn acolo unde îi doare. Nu trebuie lăsaţi să respire, să se replieze, să găsească cine ştie ce compromis palid sau să amîne, cu promisiuni feerice, o răsturnare radicală. Pe diverse posturi TV nişte portavoci mizerabile numite jurnalişti au început deja să pledeze cauza politicienilor: reforma se poate face numai cu partidele actuale, democraţia înseamnă joc politic, partidele osă înţeleagă, o să se reformeze şi o să conducă înţelept . Tot partidele.

Nu, n-o s-o facă niciodată. Partidele de azi trebuie să plece. Noi nici nu avem partide autentice, doar găşti şi profitori de partid, oameni care au nimicit ţara şi au scuipat pe capetele noastre un sfert de secol. Nu există mai buni sau mai răi: sînt doar ei, şobolanii, cancerul României de azi.

Nu te poţi vindeca de boală decît după ce extirpi tumoarea. Şi tumoarea e peste tot. De aceea revolta a pornit, aparent aleatoriu, de la incendiul de la clubul Colectiv: el simbolizează tot ce merge prost în România şi te poate ucide. Căci azi aproape tot merge prost şi aproape totul te poate ucide. Şosele prost construite, pe care se înmulţesc accidentele. Cluburi autorizate prin şpăgi, care ucid oameni. Spitale prost dotate, care ucid oameni. Investiţii prost făcute, educaţie precară, lumpenizarea urbană, mafii locale de toate soiurile, care ucid oameni. Peste tot, oriunde cauţi vinovaţi, găseşti la capătul firului cîte un protejat al vreunui politician, o amantă, un fost securist, un primar şpăgar, o firmă dubioasă deţinută de un parlamentar sau un senator, o afacere girată cu bani publici de nişte funcţionari corupţi. Sub masca unui sistem democratic s-a dezvoltat o reţea imensă de profitori, care a ucis aproape tot ce era bun în România. Acum toţi ăştia sînt grijulii, umili, responsabili, onorabili, îngrijoraţi şi patrioţi. Dar dacă rămîn mai departe în fruntea ţării, dacă vor fi în continuare liderii noştri, şefii noştri, opresorii noştri aroganţi, mîine vor răsufla uşuraţi – „Am scăpat încă o dată de populime” -, iar poimîine ne vor călca iarăşi pe cap.

O, cîtă poftă de libertate şi de dreptate simt în cei care ies zilele astea pe străzi! Credeam că specia lor a pierit, a emigrat sau e mult prea rărită ca să mai conteze. Mă bucur aşa de tare că m-am înşelat! Mă înduioşez şi mă emoţionez: oameni, uite oameni adevăraţi! Şi pe spinarea oamenilor ăstora a trăit şobolănimea politică atîţia ani?

O, şi cît îmi doresc în sfîrşit schimbarea adevărată, aia pe care n-o va face niciodată nici un partid politic românesc! Fiindcă altfel cei de la Colectiv vor fi murit degeaba. Ca alte zeci, sute şi mii înaintea lor.

PSD + ICR (- PNL) = Love

Mi-am amintit astăzi că noul preşedinte al PSD, Liviu Dragnea, şi-a cerut într-un fel (destul de clar) scuze pentru felul în care partidul său a tratat fosta conducere a Institutului Cultural Român, cea mai bună de pînă acum – adică din perioada conducerii lui Horia-Roman Patapievici. A zis-o destul de clar:

„Încă un exemplu de mare greşeală şi care ne-a lăsat răni adînci în percepţia publică este felul în care PSD a tratat Institutul Cultural Român… Nu ştim dacă noua conducere a fost sprijinită destul sau este capabilă să facă o agendă culturală cel puţin comparabilă.” (hotnews.ro)

Probabil că în vorbele astea se ascunde destulă ipocrizie, cum se întîmplă la oamenii politici. Dar ipocrizia asta e un omagiu adus fostei conduceri a ICR.

Pe de altă parte, da, poate că astăzi ICR-ul nu mai reuşeşte să fie la fel de vizibil ca odinioară, dar e un pic cam incorect să le ceri celor de acolo aşa ceva după ce li s-au retezat pe de o parte independenţa (prin trecerea lui în subordinea parlamentului) şi pe de altă parte bugetele alocate odinioară.

Dar la altceva mă gîndeam eu mai departe. Bun, PSD-ul, prin noul său preşedinte şi-a cerut cumva scuze. N-am fost niciodată simpatizant PSD, dar am remarcat şi notat gestul. Aprob pozitiv, vorba cuiva.

Dar Partidul Naţional-Liberal… PNL-ul ce face? N-ar fi cazul măcar să îl imite pe domnul Dragnea, dacă nu i-a trecut prin capul ăla mare, colectiv, să îl premeargă? Să îşi pună şi ei un căuş de cenuşă în acel cap? Căci, deşi liberalii tac acum chitic, eu n-am uitat că nu PSD-ul singur, ci Uniunea Social-Liberală a fost vinovată pentru schimbarea statutului şi conducerii ICR din 2012. Însă de cîtva timp, de cînd se prefac a fi în opoziţie, liberalii par a fi loviţi de un fel de complex de inocenţă. Nici broaşte-rîioase n-au mîncat, nici gura nu le miroase.

Sau poate că liderii liberali încă mai cred că mutarea din 2012 a fost una bine-venită. De ce nu? La urma urmei, în urma plecării lui Patapievici, la conducerea ICR a venit unul dintre vechii liberali: imbatabilul, infatigabilul, inconturnabilul, in(of!)capabilul şi, pare-se, informatorul Andrei Marga. De ce şi-ar cere ei scuze pentru aşa ceva?