Ce se alege de Timișoara

De multă vreme am convingerea – de altfel, declarată – că, odată cu alegerea dlui Nicolae Robu ca primar al Timișoarei, orașul declarat odinioară „cel mai occidental” loc din România va porni pe o pantă descendentă. Deși aici ierarhiile sînt întotdeauna controversabile, mie dl Robu mi se pare în continuare cel mai incapabil edil al Timișoarei din toată istoria acesteia – chit că vor fi fost și în perioada comunistă primari incapabili, dar atunci cel puțin libertatea lor de mișcare era limitată. Declarat liberal, dar ales în esență cu voturile pesediștilor, pe care acum îi repudiază, autor a nenumărate proiecte SF, uitate pe traseu, întrerupte sau ratate, actualul primar al orașului meu a coborît atît de joc ștacheta responsabilității civice, încît oricine va veni după el va părea bun. Iar ăsta e un risc pe care nici un oraș mare n-ar trebui să și-l permită.

De promisiunile electorale ale Domniei Sale s-a ales praful (cîteva din ele se găsesc aici). După trei ani de Robie, în oraș prosperă cerșetorii, se înmulțesc cîinii vagabonzi, clădirile se dărîmă, drumurile sînt proaste, iar primarul dă declarații năstrușnice, vrea palmieri și fîntîni cu beculețe pe Bega, scrie pe Facebook și își cenzurează criticii. Proiectele începute sau finanțate grație echipei anterioare, cea a dlui Ciuhandu, întîrzie sau stagnează, orașul e tot mai îndatorat, mai cenușiu, mai murdar, așa că fostul burg occidental (aproximativ occidental, ca să fim sinceri) decade așa cum decad casele prost îngrijite.

Și n-aș fi scris nici rîndurile astea dacă nu aș fi citit un text de bun-simț revoltat din Gazeta sporturilor, legat de finanțarea echipei Poli-Recaș, care mi-a amintit o parte din poznele făcute de un om care transformă Timișoara în jucăria lui. Cu voia noastră, a cetățenilor, evident.

Mai scriu

N-am mai scris nimic pe blog, dar asta nu înseamnă decît că n-am avut timp. Dar de scris mai scriu.

Tocmai definitivez (revizuiesc, rafinez, corectez) o traducere din Jack London pe care abia ce am dus-o la capăt: o antologie de povestiri, Dragoste de viață, care ar urma să apară anul acesta la Polirom. E prima ediție cu textele integrale – că m-am și întrebat cînd am confruntat originalul cu traducerea anterioară: de ce Dumnezeu au trebuit să cenzureze în anii comunismului tot felul de pasaje absolut inocente ideologic? (Sau cel puțin așa mi s-au părut mie.) În fine, acum vor fi textele integrale.

Altfel, despre Elveția, despre Zug și lumea în care stau pentru scurtă vreme am scris cîteva texte în Suplimentul de cultură, adică – deocamdată – aici („Ca întotdeauna”), aici („Încîlcituri”) și aici („Lege și putere”). Și probabil că o să mai scriu.

Fabrica de trimis la eșafod

Zilele trecute senatorul Călin Popescu-Tăriceanu a anunțat că Senatul nu este fabrică de trimis la eșafod.

Fabrică de trimis la eșafod… Nu, nu cred că e. Nici fabrică de vorbit în dodii. Nici fabrică de suflat în drîmbă. Nici fabrică de chemat la cules porumb de pe cîmp – și nici măcar fabrică de cules porumb de pe cîmp.

Fabrică de trimis.

Mă gîndesc că omul ăsta a fost prim-ministrul României și că e considerat un om politic de linia întîi. Mă gîndesc că am cunoscut oameni inteligenți, citiți, care știau și să vorbească, și să gîndească logic în românește, dar care credeau în omul ăsta și în destinul lui istoric. În fabrica lui de făcut destin istoric.

Dar e adevărat că, la ciurda de politicieni care hotărăște cum să trăiască și cum să moară românii după ce sînt beliți frumușel, domnul Tăriceanu e chiar printre cei mai răsăriți. De la fabrica de răsărit politicieni.

Ca să citez dintr-un (de-acum) clasic: „Vai de țara noastră cînd o să ajungă curu’ cap și lindicu’ pîrcălab”. Ceea ce tocmai vă invităm să admirați.

Un mic plagiat? Ani de liceu

Sînt sigur că o mulțime de români știu melodia de generic de la faimosul film Ani de liceu.  Ar fi și cam greu să n-o știe, de vreme ce filmul e difuzat și redifuzat sistematic de televiziunile românești. „Ani de liceu, cu emoții la română, ani de liceu, cînd la mate dai de greu…” și așa mai departe. Cine nu o știe (sau are chef să o mai asculte o dată) o poate găsi aici:

Se spune și se știe că ar fi o melodie originală, compusă de Florin Bogardo în 1986. Așa o fi, nu zic nu.

Doar că am dat recent pe YouTube de o melodie a unei interprete de jazz și pop din Croația (pe atunci Iugoslavia) pe nume Gabi Novak. Printre altele, Gabi Novak a cîntat prin anii 1950 într-un duet cu Louis Armstrong. Vreau să zic că nu era chiar o necunoscută în Europa.

Ei bine, melodia despre care zic se numește „On me voli na svoj nacin” și a fost lansată în 1980, adică doar cu șase ani înainte de „Ani de liceu”. Nu zic că e tot aia – de altfel, e și un pic mai lentă -, nu zic nici că românii au plagiatul în sînge – muzica ex-iugoslavă e plină de furturi muzicale cîntătoare la cer -, dar cine vrea poate să asculte și să judece cu urechea lui:

O problemă de morală

Tocmai am citit că un raport al Departamentului pentru Veterani din Statele Unite a constatat cum că în 2010 s-au sinucis, în medie, douăzeci și doi de veterani americani din diverse războaie în fiecare zi, în general din pricina sindromului de stres posttraumatic. Cifrele fluctuează de la an la an, dar în general sînt cam tot atît de mari. Cincisprezece-douăzeci de oameni pe zi. Nu-i un fleac.

Și-atunci m-am întrebat așa, într-o doară, cam cît de mare e numărul celor care se sinucid, de exemplu, din pricina sindromului respectiv în fostele republici iugoslave (să zicem) după războaiele acelea oribile? Cam cîți or fi? Cred că la fel de mulți cîți înalți funcționari români condamnați pentru jafuri, mită și trafic de influență își simt vinovăția și și-o recunosc. Cam la fel de mulți ca și ofițerii și militari români care suferă de stres posttraumatic fiindcă au împușcat oameni pe străzi în 1989.

Dar Balcanii sînt o lume de nevinovați. Și nici cu Europa nu mi-e rușine. E o problemă de morală, atîta tot.

Un personaj scoate capul din carte

Mi-a trimit Alina un link la un text de azi din Adevărul, un articol care comemorează un român faimos, deși realizările lui nu-s tocmai dintre cele cu care să ne lăudăm neapărat: Emil Matasareanu, unul din protagoniștii unei lupte de stradă care a făcut vîlvă în anii 1990. În 1997, cînd a avut loc așa-numitul North Hollywood Shootout, a șocat într-adevăr întreaga Americă și a determinat modificarea echipamentului și armamentului poliției.

M-am uitat cu un pic de înduioșare peste articol. Matasareanu e unul dintre cei pe care i-am folosit ca ancore în realitate în Noapte bună, copii!, o ancoră grozav de bună, și mi-am reamintit cum culegeam informațiile astea despre el și încercam să le potrivesc în țesătura poveștii. Ceea ce nu știam e că Matasareanu-Mătăsăreanu era la origini din Timișoara, dar nu era o informație de care să fi avut nevoie.

În fine, a fost ca un fel de reîntîlnire cu ceva îndepărtat. În timp și în spațiu – nu cu America, ci cu vremea și cu locul scrierii romanului.

De trei săptămîni sînt în Elveția, la o rezidență literară. Departe de bucătăria mea, unde simțeam că pot scrie, chiar dacă n-o făceam. Așa se simte depărtarea. Ar fi o fățărnicie să spun că e rău, dar nici ușor nu mi-e. Cred că asta voiam de fapt să zic.

O ţară anglofonă

Astăzi, cu Alina, la o cafenea. Alina se uită în vitrina cu prăjituri. Apetisante, toate. Ne aşezăm la masă. Vine chelneriţa.

– Aş vrea o plăcintă cu brînză, zice Alina.

– N-avem aşa ceva, răspunde amabilă chelneriţa.

– Cum să nu? Am văzut acolo, în vitrină, insistă Alina.

– Nu, nu, plăcintă cu brînză n-avem.

– Atunci daţi-mi din aia… aveţi acolo… hai să vă arăt.

Şi se duce împreună cu chelneriţa pînă la vitrină. Îi arată.

– Aha! se dumireşte chelneriţa. Păi, vreţi cizcheic. Sigur, imediat.

Da, cizcheic voia Alina.

Sîntem o ţară anglofonă.

Am comis o impietate

Se pare că am comis o impietate, chiar dacă fără s-o ştiu. Cel puţin aşa par să creadă nişte clujeni care promovează Clujul pentru titlul de capitală culturală europeană.

Povestea e expusă pe larg în Dilema veche. Pe scurt, unui scriitor tînăr şi bun, Mihai Mateiu, care e şi un animator cultural recunoscut, i s-a propus să selecteze un set de citate din autori români, pe care ulterior o fundaţie să le popularizeze prin mijloacele de transport clujene. Mihai Mateiu a ales citatele, după care responsabilii proiectului au respins un set de fragmenţele. Printre ele, şi pe al meu, din motive nu tocmai estetice – mi se pare. Dar ce ştiu eu ce e în mintea unor funcţionari?

Fragmentul selectat de Mihai din scrierile mele era un scurt dialog dintr-o povestire din Numele mierlei, „Îngerul la telefon”:

„Moderatorul emisiunii îl privi grav pe invitatul său şi întrebă:

- Şi de cîte ori aţi fost… ăăă, contactat de îngerul Domnului?

- Cam… să zic aşa, de două ori, de trei ori pe săptămînă. De obicei miercurea şi duminica. Cîteodată şi în zilele de vineri, dar mai rar, spuse bătrînul din faţa lui.”

O impietate. Oamenii ăia, factori decizionali (ţară, ţară, vrem factori decizionali!), au decis că rîndurile astea sînt „o impietate”. Şi eu încă am avut noroc. Filip Florian a fost considerat „lubric”. Filip, lubric! Da. Lavinia Branişte e „stresantă pentru omul de rînd”, orice o fi însemnînd asta. Augustin Cupşa, „morbid”. Matei Florian a fost respins pentru că a scris „ţoale” şi „ţîfnă”.

Mă întreb ce s-ar fi întîmplat dacă Mihai Mateiu ar fi selectat un fragment din Soldaţii lui Adi Schiop. Oh, oroare, şoc şi groază ardelenească! Şi, gîndindu-mă la asta, la ce înseamnă Europa contemporană, îmi vine să zic că, dacă va deveni capitală europeană, Clujul va fi una a Europei secolului al XVII-lea sau, hai, al XVIII-lea, dar cu siguranţă înainte de Iluminism.

Oricum, eu scap uşor: cu impietatea cred că tot mai pot ajunge în rai. Numai să mă pocăiesc puţin – aşa, ca europeanul cultural. Dar lubricul de Filip şi morbidul de Augustin Cupşa zău că nu mai au nici o şansă.

Şi nu, nu mă doare că am fost de-europenizat de nişte oameni deştepţi şi responsabili din Cluj. Mă îngrozeşte doar retardarea care ameninţă iar o cultură fragilă, aflată mereu sub presiunea semidoctismului şi a ţîfnei (na, c-am comis-o şi pe asta!).

Later update: Între timp am aflat (adică mi-a atras atenţia Alina) că Adi Schiop era şi el pe lista aceea. Păi, ce-ar zice Europa civilizată dacă viitoarea capitală a culturii vine cu cu poveşti din astea cu gay, ţigani din Ferentari, droguri şi sărăcie? Ce-ar crede despre noi, cei care am stat să apărăm porţile creştinătăţii?