Nostalgii cu Kandia

Poate că unii îşi mai amintesc de ciocolata Kandia de odinioară. Ea ţine de istoria timişoreană veche, chiar foarte veche:

marca kandia-reclama 2Odinioară se fabrica în Timişoara. Unii poate că mai recunosc şi sigla din anii comunismului:

marca-fabricii-kandia 1

Eu îmi aduc aminte că mai mileniul trecut, în anii nouăzeci, cînd predam engleza la liceu, una dintre elevele mele, care lucra la fabrică, mi-a adus o dată la şcoală un set de vreo şase-şapte ciocolate Kandia. Eu, scrupulos pînă la penibil, nu voiam să creadă cineva că iau mită. Pe de altă parte mi-era jenă s-o refuz pe fată, care stătea în faţa mea, cu ciocolatele în mîna întinsă şi îmbujorată. Aşa că am luat Kandiile şi le-am împărţit colegilor ei. Sigur, am mîncat şi eu. Aşa, tovărăşeşte.

Şi, deşi sună aiurea, am invidiat-o cîteva secunde pe fata aia de vreo şaisprezece-şaptesprezece ani care venea la şcoală, iar în timpul liber muncea în fabrică. Am invidiat-o cu mintea copilului comunist care visa să intre, măcar o dată în viaţă, într-o fabrică de ciocolată. Şi ce fabrică de ciocolată era mai tare decît Kandia timişoreană?

Fabrica aceea am văzut-o iar zilele trecute. Arată cam aşa:  Kandia la final Pe porţi se mai păstrează vechea siglă Kandia. Deocamdată. Probabil că acolo o să răsară un complex rezidenţial.

E drept, ciocolata Kandia se fabrică acum la Bucureşti. Dar nu mai e aceeaşi. Mi se pare că seamănă la gust cam cu toate ciocolatele din comerţul românesc. Dar poate problema e că nu îmi mai trezeşte, proustian, fiorii şi străfulgerările de memorie nostalgică de odinioară. Asta o mai fac doar ciocolatele altora, Kraš-ul croat şi Eurocremul sîrbesc.

krasChiar, oare cei de la Kraš cum or fi rezistat fără să fie cumpăraţi de alţii?

Timişoara fîntînilor arteziene

Revin un pic la tema stupidă a fîntînii cu leduri de două milioane de euro, pe care şi-o doreşte primarul Timişoarei pe Bega. Nu de alta, dar mi-am reamintit de unul din cele mai proaste obiceiuri ale edililor români: după ce aruncă cu bani pe tot felul de investiţii gurguţate, ei sau urmaşii lor le lasă în paragină şi se apucă de altele noi. Alţi bani, altă distracţie, că doar nu dau din buzunarul lor!

Pînă la fîntîna cu leduri de două milioane de euro, mai sînt şi altele. Iată, de exemplu, în fotografia de mai jos, ceva care seamănă cu o groapă de nisip cu sfîrc. Dar nu-i groapă de nisip. Este una din cele cinci-şase arteziene micuţe de pe malul Begăi, care mai răcoreau aerul vara pe promenadă. La un moment dat funcţionau. Acum, de vreo cîţiva ani zac uitate, înfundate, ruginite şi uscate.

Păi, dacă ditamai municipalitatea nu-i în stare să menţină în funcţiune un fleac de ţîşnitoare din asta, adică o ţeavă cu jet de apă, o să fie în stare să se descurce cu ditamai fîntîna SF, cu holograme şi ecrane lichide? Cam cît o să dureze pînă se strică ledurile la ţîşnitoarea primarului?

P2070538

Ca bonus, merită remarcate cele trei scaune din plastic care se coc în soare, alături de fîntîna seacă. În fotografie nu se vede foarte clar, dar sînt nişte vechituri culese din cine ştie ce depozit, cu plasticul decolorat şi pătat, întărite pe dedesubt cu stinghii de lemn şubred. O încropeală de prost gust, demnă de Las Fierbinţi, care a umplut oraşul. Am văzut-o şi în odinioară vienezul, dar azi mult prea balcanicul Parc al Rozelor.

Dacă a existat vreo firmă însărcinată să umple oraşul cu puchinoşeniile astea, cred că scos nişte bani frumoşi. Căci asta-i Timişoara contemporană. Departe de ce-şi visau localnicii odinioară. Deşi între timp cred că le-a mai trecut şi lor pofta de visare. (Notă personală: asta e o temă care merită investigată – cum a decăzut mentalitatea şi cum s-a redus gradul de civilitate în „oraşul cel mai occidental al României” din anii 1980.)

 

Aceşti penibili care ne conduc oraşul

În timp ce Timişoara, cu spaţiile verzi tot mai betonate şi mai asfaltate, e cufundată într-un nor de praf şi un val de caniculă, minţile sclipitoare ce conduc oraşul au viziuni uluitoare. Primarul Timişoarei, un fel de Papură-vodă cu Facebook, laolaltă cu un domn consilier personal, reiau o idee SF care le-a cutremurat neuronii: transformarea spaţiului de la Timişoara pînă la Arad într-o metropolă – un fel de de Boswash de Banat.

Doar că Aradul nu-i tocmai aproape. Şi Timişoara are o administraţie care oricum nu e în stare nici măcar să păstreze oraşul aşa cum l-a preluat de la predecesori. Iar cînd face ceva, cu sau fără parandărături, face încet şi prost.

Ce să mai vorbim? Profesioniştii noştri locali nici măcar o denumire decentă nu-s în stare să născocească. Cum v-ar plăcea să locuiţi în metropola Euro-Tim-Ar? Sau Euro-Ar-Tim? Să fiţi visio-tim-arădeni (locuitori ai Visio-Tim-Ar-ului) sau visioartimişoreni (locuitori ai Visio-Ar-Tim-ului). Gîndiţi-vă că există oameni plătiţi din bugetul statului ca să stea cu fundul pe scaun şi să născocească astfel de idei – şi astfel de denumiri.

Bun, poate că oamenii sînt nişte Da Vinci locali, care privesc cu încredere spre viitor şi nu se împiedică de nişte mărunţişuri balcanice. Sînt oameni cu viziune, care, pe unde trec, lasă în urmă piramide, sfincşi, metropole. Numai că exact oamenii ăştia se plîngeau de curînd că nu pot încheia pietruitul unei pieţe din oraş fiindcă le-au plecat pietrarii la coasă. Asta e ca şi cum un instalator ţi-ar spune că are de gînd să-ţi facă un sistem de încălzire revoluţionar, solaro-subterano-ecologic, care funcţionează fără nici un pic de energie, dar cînd îţi repară el ceva, apa din WC ţi se revarsă în baie, iar robinetele îţi plesnesc în mîini. Fără îndoială, e un instalator prost, dar are viziune? Are. Cam aşa şi cu primarul Timişoarei.

Mă întreb totuşi: cînd o veni vremea metropolei, tot aşa o să facem? O să iasă dl Robu să spună că, uite, n-am terminat cupola electromagnetică şi fîntînile antigravitaţionale cu beculeţe din Eurovisioaradotimipolis, fiindcă i-au plecat metropolitanii la cosit fînul şi la răvăşitul oilor? Dar nu-i nimic, că data viitoare oricum mutăm Timişoara – sau Euroartimul – în spaţiu, aşa că să nu ne plîngem şi să aşteptăm pînă vine nava spaţială. Nava aia e pe drum, doar că trebuie reparată puţin şi mecanicii au plecat la cules ciuperci. Dar vin imediat, nici o problemă, să nu mai auzim cîrcotaşi care se pun în calea dezvoltării metropolei noastre? Sigur, s-a înţeles, dom’ primar.

Lache de la primărie

De obicei, cînd vor să se mîndrească – şi vor – cu propriul oraş, timişorenii apelează la multiculturalismul de acum cîteva zeci de ani, la momentul revoluţiei, la avansul pe care Timişoara îl avea odinioară, graţie legăturilor cu Occidentul, la spiritul civic. În general, la trecut. Mai puţin la prezent.
Prezentul nu ne e prea mare. E pur şi simplu obişnuit, românesc, balcanic. După douăzeci de ani de mîndrie locală, în care pînă şi pe plan politic timişorenii se încăpăţînau să realeagă un primar şi consilieri ai Partidului Ţărănist, în 2012 au ales în sfîrşit un primar susţinut de PSD, chiar dacă vopsit în PNL. Printre altele, un argument bun a fost şi acela că, după decenii de opoziţie, acum, cu un primar aflat de partea puterii, or să primească şi ei pomana şi pleaşca guvernamentale. Bine, n-au primit nimic, fiindcă nu mai e USL-ul. Fiindcă oricum au mult mai mult decît teleormănenii (de exemplu). Fiindcă aşa e tradiţia.
Asta n-ar fi contat prea tare dacă primarul nou ales, dl Robu, nu s-ar fi dovedit cel mai jalnic administrator al oraşului din ultimele decenii, inclusiv cele comuniste. Om slab, plin de orgolii, uşor rasist, foarte ţîfnos şi – cel mai grav lucru – incredibil de incoerent, dl Robu s-a dovedit un banal Lache, incapabil să conducă un oraş prea mare pentru mînuţele lui, dar destul de bun ca să-l dea peste cap.
Fiindcă Lache al nostru, chiar dacă nu-i în stare să ducă la capăt nici măcar proiectele deja proiectate de alţii, e mereu plin de idei. Agitat şi vag isteric, schimbă mereu lucruri fără socoteală, cu avînturi de mic stăpînitor. Şi să nu îndrăznească să-l critice careva. Oricum nu bagă în seamă cetăţenii de rînd care îi critică opera şi viziunea. Lache nu poate greşi: cei din jur se înşală, nu-l înţeleg şi, de altfel, sînt prea mărunţi ca să conteze. El e Primarul. Nu el e în slujba oraşului, ci oraşul e proprietatea lui. Jucăria lui. Aşa i se pare. Între timp, lipsit de un proiect coerent de dezvoltare, oraşul se degradează. Mai mult, micile grupări de interese din primărie sau cu relaţii politice îşi văd de treabă mai abitir ca înainte, fiindcă acum sînt alte cerinţe: au plecat ţărăniştii, iar oraşul e condus de PSD, de PNL – partide mari, nevoi mai mari, afaceri mai mari.
Niciodată n-am mai avut senzaţia de acum: că nu-mi place oraşul în care trăiesc. Dar aşa e. Oraşul începe să îşi piardă ceea ce îi dădea farmecul specific de odinioară. În Piaţa Operei, loc tradiţional de promenadă, o reorganizare a spaţiului ocupat de terase a lăsat doar nişte culoare înguste între terase şi clădiri, prin care trecătorii abia se strecoară. S-au tăiat şi ras de pe faţa oraşului sute de copaci, zeci de zone umbroase, lucru care se simte mai tare acum, vara, dar o să se simtă permanent. Oraşul verde de altădată e tot mai betonat, mai asfaltat, mai pietrificat. Piaţa Libertăţii e un exemplu bun: dacă înainte de venirea dlui Robu proiectul de reabilitare prevedea ca piaţa să arate aşa,

Proiect-Piata-Libertatii-Timisoara

acum, în vremea lui Lache, ea a ajuns să arate aşa, căci cui îi trebuie copaci în oraş?

piata-libertatii-de-sus-640x427

(Apropo, între timp unul dintre cei doi copaci care se vede în fotografia de jos a fost tăiat şi el. Al doilea s-ar putea să scape, fiindcă a fost sădit de regele Ferdinand. Deşi…)
Lui Lache din Banat nu-i plac nici fîşiile de verdeaţă de pe marginea trotuarelor. Nici grădiniţele şi straturile de flori din faţa caselor şi blocurilor, pe care mulţi timişoreni le îngrijesc (chiar le îngrijesc). Multe nu-i plac. În schimb îi plac betoanele şi maşinile. Asfaltează mult – superficial, dar mult.
Şi-i mai plac şi fîntînile cu luminiţe. Pentru astea ar plăti oricît. Doar nu dă de la el, ci de la timişoreni. Multe proiecte a avut şi le-a uitat pe parcurs (de la metroul timişorean pînă la mutarea liniilor ferate din oraş), iar pe altele le-a făcut prost (s-a încăpăţînat, „în ciuda duşmanilor”, să cumpere nişte minibuze electrice pe care nu le-a mai putut înmatricula, deci nici folosi). Însă fîntîna cu lumini de pe Bega e marele lui proiect urban. Amprenta lui pe faţa bietei Timişoare. Fîntîna lui Lache din Oraşul Revoluţiei.

Grecii şi capitalismul

Cum se mai schimbă lumea – sau percepţiile!
În 1947 John Steinbeck făcea o călătorie (a doua) în Uniunea Sovietică, însoţit de fotograful Robert Capa. Rezultatul călătoriei sale de patruzeci de zile a fost o carte intitulată Jurnal rusesc, care, apropo, urmează să apară la Editura Polirom, în traducerea lui Petru Iamandi.
În Jurnalul… lui Steinbeck, o relatare programatic obiectivă – şi, de aceea, extrem de interesantă – a vieţii din URSS de atunci, imediat după război, apare la un moment dat şi un grec fără nume, dar cu un rost surprinzător pentru epoca actuală. Sau cel puţin aşa i se pare lui Steinbeck:
„Telegramele pe care le trimisese [ghidul lui Steinbeck – n. mea] ca să ne aştepte o maşină la aeroport fuseseră citite aiurea, drept care nu ne aştepta nici o maşină. Trebuia să aşteptăm două ore ca să vină una. Dar în ultima clipă a apărut un grec. În momente de stres, oriunde în lume, apare întotdeauna un grec. Acest grec putea aranja să vină o maşină după noi, ceea ce a şi făcut, la un preţ foarte piperat, şi astfel am ajuns la hotelul Savoy.
Am spus cît de mult îi oboseşte trăinicia capitalismului pe liderii unui regim socialist sau comunist. De-abia l-ai stîrpit într-un loc, că şi apare într-altul… În Moscova micile izvoare şi colonii ale capitalismului răsar peste tot: speculanţii, şoferii care închiriază altora maşinile celor care-i angajează şi inevitabilul grec, care are întotdeauna ceva de închiriat sau de vînzare. Oriunde e un grec, e şi capitalism.”
Oriunde e un grec, e şi capitalism. Azi fraza asta pare nepotrivită, dar cine ştie? Poate nu-i înţelege lumea pe greci. Poate socialismul lor e de fapt un capitalism mascat. Şi-atunci degeaba le suflă stîngiştii în trîmbiţe.

Ce am mai tradus: Jack London

Dacă nu mai apuc să scriu vreun text mai lung decît cele din reviste (dar o să vină vremea, oho, ce-o să mai vină!), atunci măcar traduc  din cînd în cînd o carte. Săptămîna trecută a apărut, tot la Polirom, un volum de texte de-ale lui Jack London, Dragoste de viaţă şi alte povestiri.

London

Povestirile astea le-am tradus cu o plăcere îndoită de rememorarea zilelor cînd le citeam eu însumi, adică un puşti de nouă-zece ani pe care aproape că l-am uitat, în vechea traducere a lui Petre Solomon şi Victor Bănciulescu. Traducînd, îmi retrăiam un pic copilăria. Şi, tot traducînd, am văzut încă o dată cît de minuţios – şi stupid – lucra cenzura în acea epocă. În versiunea veche a cărţii sînt eliminate nu pasaje lungi (London era, de altfel, un om de stînga, şi asta se vede în scrisul lui), ci rînduri sau fraze, una cîte una, ciuruind textul original. De exemplu, în povestirea „Mexicanul”, frazele tăiate alternează ritmic cu cele păstrate pe pagini întregi, de parcă cineva ar fi jucat cu textul o versiune a jocului cu petalele smulse ale margaretelor: „Asta se taie, asta nu se taie, asta se taie, asta nu se taie…”

În fine, acum textele sînt publicate integral. Şi eu zic că au în continuare farmec şi forţă.

FILIT Iaşi şi gîndacul politic

Acum doi ani şi jumătate am fost la Iaşi, la prima ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere. A fost primul festival de anvergură internaţională pe care l-am văzut în România şi primul în care m-am simţit, ca scriitor român, în acelaşi timp acasă şi integrat în pulsaţia globală a literaturii. E o senzaţie pe care am regăsit-o şi în declaraţiile altor scriitori şi traducători, fie ei români sau străini.

Gîndit şi organizat de scriitori pentru scriitori (şi traducători), FILIT a reuşit un lucru extraordinar: a pus România pe harta marilor festivaluri literare europene (cel puţin europene). FILIT a devenit rapid, după doar două ediţii, echivalentul literar al TIFF-ului clujean sau al Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. N-are rost să fac bilanţul festivalului; e de ajuns să amintesc că a strîns zeci de mii de participanţi, pasionaţi de literatură veniţi să cunoască şi să asculte scriitori contemporani, că a provocat o emulaţie extraordinară, a declanşat o adevărată euforie a volutariatului printre tinerii din Iaşi şi a adus acolo autori de top ai literaturii universale.

Dar, aşa cum se întîmplă cu orice lucru bun care se face în România, FILIT e în pericol să dispară. Asta pentru că, aşa cum se întîmplă cu mai toate lucrurile bune făcute aici, a intervenit încă o dată elementul politic sau, cu un termen mai potrivit, gîndacul politic. Tehnica e similară cu cea care a dus la dezintregrarea mecanismului de promovare a culturii române elaborat de Institutul Cultural Român din perioada directoratului lui Horia-Roman Patapievici: dacă nu poate fi aservit politicii de partid (indiferent de partid), orice lucru bun trebuie distrus. Mai întîi prin atacuri mizerabile în presă, cu insinuări şi acuze slinoase, apoi prin intervenţii publice făţişe şi prin presiuni politice tăinuite, ca să înţeleagă toată lumea că gîndacul politic nu agreează FILIT-ul.  Gîndacul politic vrea să controleze totul şi să îi îngroape pe toţi în mica lui grămadă de bălegar cu nume de partid.

Gîndacul politic vorbeşte mereu de interesul naţional, de identitatea naţională şi de măreaţa noastră cultură, dar el distruge tot ce înseamnă cultură vie. Ieri ICR-ul, azi FILIT-ul, mîine orice altceva.

FILIT este o manifestare a culturii literare vii, făcută cu entuziasm şi – ştiu asta bine – cu profesionalism. E un festival gîndit în plan global, foarte diferit de sutele de manifestări locale de tipul festivalului cireşei pietroase de la Întortochetura, unde primarul joacă hora cu senatorul şi deputatul şi îşi aranjează cu toţii carierele politice. FILIT e ceva ce gîndacul politic nu înţelege şi, în logica lui de coleopteră de partid, simte că trebuie să îl distrugă sau măcar să îl mînjească. Iar dacă reuşeşte şi de data asta, zău că ne merităm soarta.

 

 

Vremi noi, străzi noi

(Întîmplarea de mai jos este o ficţiune, iar orice asemănare cu realitatea este pur întîmplătoare. Nu şi nesemnificativă. Totul se petrece într-o localitate oarecare, la o şedinţă de consiliu local obişnuită din zilele noastre.)

Preşedintele de şedinţă, un domn respectabil cu o mustaţă aşijderea, se ridică de pe scaun şi, din obişnuinţă, dă roată cu privirea mesei la care sînt strînşi ceilalţi consilieri. Îşi drege scurt glasul şi spune:

— După cum ştiţi, scopul şedinţei de astăzi este să actualizăm şi să corectăm o serie de nume de străzi din oraşul nostru. Aveţi fiecare în faţă o listă cu propunerile de modificare şi, de altfel, unii dintre dumneavoastră au lucrat la ea, aşa că ştiu despre ce este vorba. Ca să nu pierdem vremea, vă rog să vă uitaţi peste ele încă o dată, discutăm dacă sînt probleme şi dacă nu, votăm modificarea şi gata. Că azi e zi scurtă, zîmbi omul pe sub mustaţă.

Vreun minut se aşternu liniştea. Se auzea doar un fîşîit potolit de hîrtie frecată pe lemn.

— Aici eu nu pricep, răsări deodată o voce întrebătoare. Cum adică schimbăm strada Iojef Attila în strada Attila? Nu e tot aia?

— Care Attila, domnu’ Marcel? întrebă preşedintele de şedinţă.

— E scris greşit, dom’ Marcel, interveni un domn mai burtos de vizavi. E Iojef scris cu zî-sî în loc de sî-zî… adică invers, scuzaţi, cu sî-zî în loc de sî-zî, vreau să zic cu zî-sî, adică în loc de sî-zî… ei, hai că-nţelegeţi, vedeţi că scrie acolo! se înfurie domnul. Şi cu accent pe o.

— Aha, se lămuri domnul Marcel. Şi la Evlia Celebi? De ce să-l schimbăm în Evliya, cu y?

— Aşa se scrie corect, dom’ Marcel, spuse cu un uşor reproş domnul cel burtos. Zău, pierdem vremea!

— Serios? interveni un tînăr slab şi cu faţă alungită, parcă răutăcioasă. Alfabetul turcesc are y?

Domnul cel burtos roşi. Îi sări în ajutor preşedintele de şedinţă:

— Ionică, lasă şi tu acuma… Am vorbit cu specialişti, ce naiba! Aşa se scrie. Doar n-am făcut aşa, de capul nostru.

— Nu, sigur, dar mă gîndeam şi eu aşa… la oamenii care stau pe străzile astea. Pe astea cu turcii şi ungurii şi sîrbii le-am mai schimbat o dată şi şi-au schimbat şi ei buletinele şi-au plătit pentru ele. Şi acuma îi punem iar pe drumuri să şi le schimbe. Alţi bani, altă distracţie. Or să ne cam înjure oamenii!

— Păi, de ce să ne-njure? Că scriem corect? sări altcineva.

— Că n-aţi scris corect de prima dată, rînji un alt consilier, probabil de la un partid de opoziţie.

— Şi ce-i cu Paul Chinezul? interveni iar domnul Marcel. Chinezul în loc de Chinezu? Pentru atîta lucru să punem lumea pe drumuri?

— Dom’ Marcel, dumneata crezi că e corect fără lî-ul ăla? În limba română aşa se scrie?

— Eu ştiam că se scrie Pavel Chinezul, interveni fără rost altcineva. Pavel, nu Paul. De ce nu-l scriem Pavel Chinezu – sau Chinezul, na?

— Păi, Pavel e aşa, cam de la ţară, rîse cel numit Ionică. Paul e nume mai de domn. Mai de cneaz.

Rîseră toţi şi atmosfera se destinse. Apoi domnul cel burtos aruncă şi el o privire pe foaie şi spuse deodată:

— Este aici o propunere la Ştefan Furtună. Să se schimbe Ştefan Furtună în Alexandru Mocioni… Bun, o schimbăm, dar care-i asta, dom’le? Că nu-mi mai aduc aminte.

— A, da! sări preşedintele. Aia e piaţa Küttl. Piaţa Sinaia. Ştefan Furtună e numele care i-a rămas de la comunişti.

— A, Küttl! se dezmetici burtosul. Aha, ştiu, cum să nu! Şi de ce-i zicem Mocioni?

— E proiectul nostru local. Mergem mai departe cu el. Acela că, unde putem, să punem nume de personalităţi bănăţene, explică preşedintele.

— A, da, sigur, sigur! se învoi domnul cel burtos. Deci piaţa Küttl să nu se mai cheme Ştefan Furtună şi să se cheme piaţa Mocioni. Da, corect.

— Alexandru Mocioni, preciză preşedintele. Mare personalitate bănăţeană.

Toţi cei de la masa rotundă aprobară tăcut, dînd din cap. O vreme se aşternu iar tăcerea.

— Dar cu strada Turgheniev ce-i? sări deodată cel numit Ionică. De ce-o schimbăm? Ce-are Turgheniev?

Consilierii se uitară pe listă, căutînd cu degetul la litera T. După cîteva secunde preşedintele răspunse:

— N-are nimic, Ionică. E aia ce ziceam mai înainte: să punem nume de personalităţi de-ale noastre, bănăţene.

— Protopop George Dragomir, citi Ionică de pe foaie. Cine a fost protopopul ăsta? Că eu nu ştiu. N-am auzit.

Preşedintele de şedinţă căscă gura avîntat, apoi o închise repede. Se uită iar roată, de data asta cu un aer rugător. Ceilalţi consilieri coborîră privirile în foi. Cum tăcerea se lungea cam mult, în cele din urmă cel întrebat răspunse:

—O să-i întreb pe băieţii care s-au ocupat. Cred că a fost o solicitare cetăţenească. Dar e sigur o personalitate de-a noastră, din Banat. Nu l-au pus degeaba acolo, Ionică.

— Bun, cred… da’ Turgheniev? se încăpăţînă Ionică.

— Hai, măi Ionică, că şi-aşa avem o groază de ruşi pe-aici, hohoti un consilier blond şi voinic, cu o mustăcioară pe oală. Tolstoi, Nekrasov, Turgheniev, Ceaikovski… numai de Lenin ce-am scăpat.

— Păi, şi Ceaikovski e pe listă, murmură Ionică.

— Da, pe ăla îl schimbăm în Tineretului, fiindcă e lîngă stadion. Stadion, tineri, ştii…

— Lasă ruşii, Ionică, lasă-i naibii! Hai, că pierdem vremea! insistă consilierul cel blond. Hai să mergem şi noi acasă, că-i vineri, ne-aşteaptă nevestele, copiii…

Se lăsă iar tăcerea, dar nu prea mult. Preşedintele interveni cu un ton definitiv:

— Ei, dacă nu mai sînt probleme…

— Aş avea eu una, se auzi vocea domnului Marcel. Am mai zis şi data trecută, s-a trecut în ordinea de zi, dar văd că pe listă nu apare. Strada Corina Irineu, vă amintiţi?

Consilierii se uitară unii la alţii, uşor nedumeriţi.

— V-am zis s-o trecem şi pe aia pe listă, că e scrisă greşit. Nu-i Corina, e Cora Irineu. Cora, nu Corina.

— Cora? Ca pe magazinul ăla de la Bucale? hohoti domnul cel gras, parcă simţind că se apropie finalul şedinţei.

— Nu, că n-o chema Cora… începu domnul Marcel.

— Păi, exact ce ziceam şi eu! se vîrî iar grasul.

— …o chema Elena Friedman. Cora Irineu era pseudonimul cu care scria, insistă domnul Marcel. Dar la noi în nomenclator e Corina şi-am zis şi data trecută că trebuie schimbat, că e aiurea, nu există nici o Corina Irineu…

— Bun, da’ dacă tot e un pseudonim… Contează aşa de tare?

Domnul Marcel ridică mîinile a scuză: da, conta. Preşedintele de şedinţă oftă.

— Zău, dom’ Marcel, acum chiar se face tîrziu! Şi dacă ne apucăm să modificăm lista, să adăugăm, să o tot frecăm… nu ziceai dumneata că punem oamenii pe drumuri să-şi tot schimbe buletinele?

— Nu eu am zis, se apără domnul Marcel, dar preşedintele nu-l mai asculta.

— Haideţi, votăm sau nu votăm odată? insistă el. Cine e pentru modificări? Împotrivă, se abţine, în regulă, s-a votat, cu majoritate de voturi se validează lista de modificări propusă de consiliul local în data de astăzi.

Toţi cei de la masă se ridicară în zgomot de hîrtii, scaune tîrşîite şi paşi grăbiţi. În drumul spre ieşire, Ionică îi şopti rînjitor celui de lîngă el:

— Şi dacă am propune data viitoare să-i zicem la piaţa Küttl chiar piaţa Küttl?

Dar colegul lui o pornise deja spre uşă şi nu îl mai auzi.

(text apărut în revista Orizont, nr. 4, aprilie 2015)

Interviu de top personal

Zilele trecute am avut un dialog pe mail cu Cristi Pătrășconiu, din care a ieșit – zic eu – un interviu de top în revista LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro

Evident că sînt subiectiv, dar l-am recitit și mi se pare unul dintre cele mai bune pe care le-am dat vreodată. Iar cît a durat dialogul, mi-am dat seama din nou că în astfel de cazuri e, poate, mai important cel care concepe interviul și știe să o facă. Ca la o anchetă (pușchea pe tastatură): anchetatorul e bun dacă știe ce să smulgă de la suspect. Și în cazul de față suspectul s-a și complăcut.