Tiuk! – Cartea Anului 2016

Hai să încep ziua cu ceva plăcut: am aflat (e drept, ceva mai demult) că revista Tiuk! a declarat romanul Disco Titanic Cartea Anului 2016.
Mi-am amintit că acum șase-șapte ani aceași revistă unică în România, originală, inspirată și mereu surprinzătoare, mi-a acordat premiul pentru proză. Pentru Noapte bună, copii!. Și știu ce cititori pretențioși sînt pe-acolo.
Mulțumesc Tiuk!-ului (c-avem chef!), îi mulțumesc lui Mihai Vakulovski și, iaca, mă mîndresc.

FeSTMar – Festivalul „Sorin Titel”, la Margina

De cîțiva ani Sebastian Capotescu și asociația ECOTOPIA România organizează la Margina un festival dedicat lui Sorin Titel, cel mai important scriitor bănățean de limbă română și, zic eu, unul din cei cîțiva mari scriitori români din ultima jumătate de secol.
E un proiect ușor donquijotesc, deci frumos, cu bani puțini, entuziasm mult și oameni faini, generoși și iubitori de literatură. E important și pentru că e una din puținele manifestări ce păstrează vie amintirea lui Titel, scriitor care a avut partea lui (mare) de ghinion, fiindcă a murit prea repede și a intrat într-un con de umbră.
Se numește FeSTMar, anul acesta se desfășoară în 2 septembrie și e dedicat – în secțiunea sa pur literară – romanului meu Disco Titanic. Așa că m-aș bucura să mă întîlnesc acolo cu cît mai mulți prieteni. Sună aproape ca o invitație, nu?

Hai la Disco Titanic!

În Republica Moldova, unde se scrie literatură română minunată și unde apare „Contrafort”… de fapt aici voiam să ajung, la revista asta care își păstrează ținuta parcă mai bine decît multe reviste literare din România.
În cel mai recent număr al „Contrafortului” Alexandru Tabac scrie un text-cronică empatic și fain structurat despre „Disco Titanic”.
În paranteză fie spus, eu cred că evaluările critice venite dinspre Chișinău sînt o probă de foc pentru scriitorii români. Din motive diverse, ce ar merita o discuție. Dar deocamdată prefer să mă bucur. Mulțam pentru lectură, Al. Tabac!

(Între timp am văzut pe site-ul Poliromului că „Disco Titanic” apare ca epuizată. Asta înseamnă că mai sînt câteva zeci de exemplare prin unele librării din țară, dar nu multe. Ceea ce nu-i rău.)

O librărie bănățană

Zilele trecute fac un tur cu bicicleta la cumpărături în Timișoara – căci de vreo lună m-am mutat înapoi la veșnicia de la sat. Mă întorc în comuna Giroc prin satul Chișoda și, de cum intru binișor în miezul satului, văd un indicator mare, ce anunță: „LIBRĂRIE”.
„Hopa!” îmi zic eu. „Ia uite cum supraviețuiește etosul bănățean al învățăturii! Păi cum, sînt orașe mari din România care nu mai au nici o librărie și, uite, aici răsar librăriile la sate!” Un pic mîndru, un pic curios, urmez indicatorul, urmat de încă unul și încă unul, pînă ce ajung la o casă cu librăria la stradă, cum scrie și pe firmă.
Intru în încăperea aranjată modern și mă uit pe rafturi: hîrtie, pixuri, capsatoare, agrafe de birou, mape, dosare… Frumos, nu-i vorbă, dar parcă nu-i tocmai etosul ăla. Ei, dar locul pare nou-nouț, poate că abia au deschis, încă se mai organizează.
Vînzătoarea mi-a văzut, cred, privirea nedumerită, fiindcă mi-a sărit amabilă în ajutor:
– Vă pot ajuta cu ceva?
– Nu, nu, e în regulă… zic eu repede.
După ce mă gîndesc o clipă, îndrăznesc:
– Dar cărți… cărți nu aduceți?
– A, nu! răspunde ea ferm. Cărți nu.
Deci cărți nu. Nu aici, la librărie. Tac încurcat.
– Piuneze aveți? întreb.
– Sigur că da, îmi zice fata.
Uite ce bine s-a nimerit! Chiar aveam nevoie de o cutie cu piuneze.

Un focus în „Timpul”

De revista ieșeană Timpul mă leagă multe lucruri, multe amintiri frumoase. Am fost odinioară, în 2000, în redacția cu care Liviu Antonesei a deschis seria nouă a revistei și, ca de obicei, Liviu a avut mînă bună: erau acolo cam toți scriitorii numiți încă tineri (și de ce nu?) din cenaclul Outopos și Clubul 8, de la O. Nimigean și Dan Lungu pînă la Florin Lăzărescu și Lucian-Dan Teodorovici. De fapt mulți prozatori, poeți, critici buni, azi cunoscuți la nivel național – și, un pic, internațional. Și eu, timișorean rătăcit norocos printre ei. Dar asta e o poveste mai lungă.
Acum, în februarie, Radu Vancu mi-a făcut bucuria de a coordona în Timpul un dosar dedicat romanului Disco Titanic, despre care el zice că ar demonstra „en beauté că romanul e capabil de aceleași performanțe superlative ca poezia sau eseul”.
Mulțumesc, Radu! Și le mulțumesc și celor care au scris: Tudor Crețu, Marius Miheț, Andrei C. Șerban și Ioan Șerbu.

Au mai scris şi alţii

Între timp, de cînd n-am mai trecut pe aici, au mai scris şi alţii despre Disco Titanic – şi au scris foarte fain (sau măgulitor, dacă vreţi):

În Orizontul din ianuarie au apărut o cronică a lui Alexandru Orăviţan şi un text al lui Viorel Marineasa (revista se găseşte în format pdf la revistaorizont.ro) şi cred că mai sînt cîteva cronici, însă nu mai apuc să le găsesc acum.

Adevărul e că nu mai am timp. Nu mai am deloc timp. Dar nu-mi pare rău.

 

Despre „Disco Titanic”, pe Digi 24

Mi-a dat de veste un prieten că „Disco Titanic” a fost prezentat de Radu Paraschivescu la emisiunea „Dă-te la o carte” de pe Digi 24 (pentru că televizorul meu primitiv nu prinde Digi).
Radu Paraschivescu, care a vorbit şi la lansarea romanului, la Gaudeamus.
Radu Paraschivescu, scriitorul foarte-foarte profesionist, care se pricepe la arta asta păcătoasă.
Aşa că de ce nu m-aş bucura, pînă nu trece vremea mea?

 

Vorbe de şefi

Din gîndirea şi vorbirea noului ministru al Educaţiei (e un citat care merită să circule):
”La nivel preşcolar educaţia este poate tot atît de dificilă ca şi educaţia care se întîmplă la nivelul de sus, la nivel universitar. De ce? Pentru că populaţia care este educată, care este supusă procesului de educare, sînt oameni care înţeleg mai greu lucrurile şi în care trebuie să procedăm cu foarte mare atenţie.”
Păi, nu?
Aici se vede şi partea bună a noului guvern: nu e elitist, snob, cu nasul pe sus. Impune nişte standarde aşa, mai româneşti, mai poporale – cum ar veni, mai democratice. Adică orice Gigi de la sculărie sau Olguţa de la primărie poate deveni ministru. Doar să fie de la sculăria potrivită.

Despre Mircea Iorgulescu

Cineva m-a întrebat dacă editura nu a exagerat cumva cu cele două citate de pe coperta a patra din Disco Titanic. Mai ales cu cel foarte elogios, dar aşa, mai old style, al lui Mircea Iorgulescu: „Un scriitor strălucit, ce va marca o epocă”.

Editura nu. Eu le-am ales pe amîndouă. Şi aş putea să zic că da, citatul din Mircea Iorgulescu e destinat să atragă atenţia şi prin sentenţiozitate, şi prin autoritatea criticului. Aş putea zice şi că frazele călinesciene sînt bine mersi, sînt sarea, piperul şi uleiul orelor de literatură română – şi circulă foarte bine şi la facultăţile de Litere.

Numai că nu e aşa (decît, poate, într-o mică măsură). În spatele acelui citat e o întreagă istorie personală şi l-am reluat mai degrabă ca pe un omagiu adus lui Mircea Iorgulescu, căruia îi voi rămîne veşnic îndatorat ca scriitor.

Citatul respectiv e preluat de fapt dintr-o cronică apărută acum 13 ani, una din primele cronici la Adio, adio, patria mea… Pe atunci, la începuturile internetului în România, validarea unui scriitor se făcea în mod tradiţional, în recenziile din revistele literare, iar Iorgulescu era într-adevăr un nume cu greutate, care avea reputaţia că „rade” tot ce nu i se pare valoros, indiferent de prestigiul autorului. Eu eram un cvasi-necunoscut. Cred că apăruseră vreo două recenzii călduţe la carte, aşa, ca pentru debutanţi (că aşa se obişnuia, am un ghid ironic, dar nu neapărat fals, pentru întocmirea cronicilor în Românii e deştepţi).

Apoi am fost avertizat că nemilosul Iorgulescu urmează să scrie despre Adio, adio… „Acum să te vedem!” mi-au zis cunoscuţii. Şi apoi cronica lui elogioasă – fără rezerve – m-a validat, practic, în lumea literară. Cunosc destui oameni care nici n-ar fi citit cartea dacă n-ar fi fost cronica lui Iorgulescu, care pe atunci era un reper.

Apoi a urmat boala lui, acuzaţia că ar fi fost colaborator al Securităţii, decizia care stabilea că fusese într-adevăr informator şi moartea lui, la Paris. Am apucat să-l întîlnesc o dată, am corespondat mai mult şi i-am rămas recunoscător: acea unică recenzie, în care el miza pe un (aproape) debutant, a contat enorm pentru mine ca scriitor.

N-a apucat să citească Disco Titanic. Cred că nici Noapte bună, copii!, deşi i-am trimis cartea. Era deja grav bolnav şi a murit în 2011, iar în 2014, mi se pare, s-a stabilit că decizia anterioară a CNSAS fusese o greşeală şi că de fapt Iorgulescu nu fusese informator al Securităţii, în ciuda îndîrjirii unora împotriva lui. Prea tîrziu.

Citatul acela e mai mult pentru el. In memoriam. Să-mi amintească faptul că acerbul critic Mircea Iorgulescu a crezut într-un scriitor oarecare. Şi să sper că a avut dreptate.